10 Mai 1866 - pasul decisiv spre europenizarea României

Aurelian Chistol, conf. univ. dr.

Specializarea Istorie,

Departamentul limbă, literatură, istorie și arte

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

10 mai 2020

(timp de lectură: 9 - 10 min)

După abdicarea forțată a lui Al. I. Cuza, dureroasă pentru mulți români, dar necesară din perspectiva contextului politic intern și extern, atribuțiile acestuia au revenit Locotenenței Domnești, formate din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și Nicolae Haralambie, instituție care avea menirea de a asigura interimatul până la venirea viitorului domnitor.

Prima decizie a noului organism de conducere statală a fost aceea de a aduce la putere un alt guvern, condus de Ion Ghica, astfel încât, forțele coalizate care pregătiseră și înfăptuiseră lovitura de stat, adică cele liberale, conservatoare și reprezentanții armatei, s-au și instalat în fruntea țării, fără niciun fel de incident semnificativ.

Acționând cu maximă celeritate, Locotenența va convoca Parlamentul, chiar pe 11/23 februarie, pentru a lua act de abdicarea lui Cuza și pentru a propune alegerea ca domnitor a contelui Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, sub numele de Filip I. Soluția respectivă va întruni aprobarea entuziastă a aleșilor poporului, fiind urmată de depunerea jurământului de credință față de noul domnitor și de numirea unei delegații însărcinată să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi lui Filip tronul României.

Ca și în 1859, liderii noștri politici au încercat să pună Europa în fața faptului împlinit, deoarece Puterile Garante recunoscuseră Unirea doar pentru perioada domniei lui Cuza, rezervându-și dreptul de a decide în privința succesiunii.

Încercarea guvernanților români de a obține sprijinul împăratului Napoleon al III-lea pentru proiectul lor politic se va izbi de refuzul categoric al suveranului francez de a-l accepta pe Filip de Flandra. Siderat de opțiunea Bucureștiului, Napoleon al III-lea l-a avertizat pe Ion Bălăceanu că nu va tolera sub nicio formă un Bourbon sau Orleans pe tronul României, întrucât cele două familii puteau emite pretenții la Coroana franceză.

Atitudinea rebarbativă a suveranului francez va intimida guvernul belgian, care, pe 14/26 februarie 1866, anunța în mod oficial refuzul contelui Filip de Flandra de a primi măgulitoarea propunere a românilor.

În atare condiții, situația țării noastre devenise extrem de delicată, mai ales că, Puterile Garante au denunțat lovitura de stat din 11/23 februarie, considerând-o drept o gravă încălcare a Tratatului de la Paris din 1856 și a Convenției din 1858.

Marele vizir, Aali Pașa îi va convoca pe ambasadorii englez, francez, rus, austriac, prusac și italian de la Constantinopol, sondându-i în legătură cu pătrunderea unui corp de armată turcesc pe teritoriul României, ca o garanție a menținerii ordinii publice. Mai mult decât atât, oficialul turc solicita aplicarea strictă a Protocolului din 6 septembrie 1859, referitor la necesitatea trimiterii unui comisar al sultanului, însoțit de delegații Puterilor Garante în Principatele Unite, în cazul vacanței Tronului. Întrucât propunerile otomane au suscitat discuții contradictorii aprinse, s-a decis convocarea Conferinței Puterilor Garante la Paris, începând din 26 februarie/10 martie 1866. Lucrările respectivului organism vor fi marcate de divergențe, astfel încât, ele se vor prelungi până la 23 mai/4 iunie, fără a se ajunge la un consens între Marile Puteri.

Încă din debutul dezbaterilor, Poarta, Rusia și chiar Austria au pus sub semnul întrebării menținerea Unirii Principatelor, respingând totodată ideea aducerii unui prinț străin în fruntea României. Inițial, nici englezii n-au agreat formula unui conducător al Principatelor provenit dintr-o familie regală europeană, dar teama de expansionismul rusesc i-a făcut ceva mai concesivi din acest punct de vedere.

În paralel, la Paris, Ion Bălăceanu și I.C. Brătianu depuneau eforturi deosebite în vederea captării benevolenței împăratului Napoleon al III-lea pentru susținerea cauzei românești, dar și pentru a obține sprijinul celorlalte guverne occidentale.

Munca celor doi diplomați nu va fi zadarnică, astfel încât, pe 14/26 martie, I.C. Brătianu comunica la București că Anglia a acceptat ideea prințului străin, sugerând candidatura unui Hohenzollern. Două zile mai târziu, după ce fusese primit în audiență de către împăratul francez, Ion Bălăceanu informa guvernul român că Napoleon al III-lea privea în mod favorabil eventuala urcare pe tronul de la București a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Întrucât opțiunea Hohenzollern se bucura de sprijinul neoficial al Franței și de susținerea totală a guvernului român, I.C. Brătianu s-a grăbit să se deplaseze la Düsseldorf, acolo unde, pe 19/31 martie, a fost primit într-o audiență de trei ore de prințul Carol Anton, căruia i-a comunicat dorința Locotenenței Domnești de a-l aduce pe fiul său, Carol-Ludovic, în fruntea tânărului nostru stat. Spre seară, Brătianu a purtat o convorbire confidențială și cu principele Carol, în vârstă de 27 de ani, care era locotenent în cadrul Regimentului al 2-lea de Dragoni al Gărzii Prusiene.

Deși interlocutorii marelui om politic român se arătaseră destul de rezervați în privința ofertei venite de la București, invocând inclusiv necesitatea consultării regelui Wilhelm I, șeful Casei de Hohenzollern, Brătianu a înțeles că absența unui răspuns negativ al lui Carol însemna un acord principial, motiv pentru care, pe 20 martie, a trimis următoarea telegramă autorităților române: „Carol de Hohenzollern primește Coroana fără condițiuni. S-a pus imediat în relațiune cu Napoleon III”.

Între timp, la București, Locotenența Domnească și Guvernul anunțaseră pe 17/29 martie dizolvarea Corpurilor Legiuitoare, dominate de elementele pro-cuziste, dar și organizarea de noi alegeri pentru Adunarea Electivă, care urma să fie Constituantă. Mai mult decât atât, din dorința de a pune Marile Puteri în fața faptului împlinit, autoritățile române au decis pe 29 martie/10 aprilie să cheme poporul să se pronunțe printr-un plebiscit asupra candidaturii prințului Carol-Ludovic Hohenzollern la Tronul țării. Referendumul reprezenta soluția cea mai facilă pentru a legitima domnia principelui străin, dar și un răspuns implicit dat Puterilor Garante care puneau sub semnul întrebării voința locuitorilor din Moldova și Valahia de a rămâne uniți. Desfășurat între 2/14-8/20 aprilie 1866, plebiscitul s-a finalizat, conform datelor oficiale, cu un succes major al guvernanților, chiar dacă, incidentele nu au lipsit.

Fără a mai aștepta încheierea referendumului, I.C. Brătianu s-a grăbit să-i trimită prințului Carol-Anton o telegramă, chiar în ziua evenimentelor de la Iași, informându-l că, cinci milioane de români îl aclamau ca suveran pe fiul său, Carol.

Impresionat de voința guvernanților de la București de a-l aduce în fruntea țării, prințul Carol s-a arătat tot mai hotărât să accepte Tronul României, chiar dacă, regele Wilhelm I îi recomandase „cea mai completă rezervă” în chestiunea respectivă, iar poziția oficială a Prusiei era una de neimplicare, deoarece nu dorea să provoace noi complicații orientale.

În schimb, cancelarul Bismarck, într-o convorbire particulară purtată cu tânărul prinț pe 7/19 aprilie, l-a sfătuit pe acesta să plece direct spre România, solicitându-i regelui Wilhelm I doar aprobarea unui concediu în străinătate. Două zile mai târziu, suveranul prusac îi sugera lui Carol să aștepte decizia Conferinței de la Paris și îl avertiza totodată că era nedemn pentru un Hohenzollern „să se pună sub suzeranitatea unui sultan”. Tânărul ofițer a replicat că situația respectivă nu va fi una de lungă durată, deoarece el va câștiga independența României, chiar și pe câmpul de luptă dacă va fi necesar. La sfârșitul audienței, regele i-a recomandat maximă prudență lui Carol, dându-i totuși de înțeles că îl va sprijini tacit.

După ce a sondat reacția împăratului Napoleon al III-lea legată de acceptarea Tronului României, Carol a decis să forțeze destinul și să pornească spre noua sa patrie, călătorind incognito, pe ruta Viena-Baziaș, cea mai scurtă, dar și cea mai primejdioasă, dată fiind iminența izbucnirii războiului austro-prusac.

Pe 29 aprilie/11 mai, prințul a părăsit orașul Düsseldorf, îndreptându-se către Zürich, acolo unde, guvernatorul cantonului Saint Gallen i-a procurat un pașaport elvețian, pe numele Karl Hettingen. În documentul respectiv se preciza că deținătorul său călătorea la Odessa pentru afaceri și că avea următoarele semnalmente: „ochi albaștri, păr negru, nas vulturesc, mustăți și barbă mijind pe obraji, statură zveltă”.

Viitorul suveran va fi însoțit, în temerara sa acțiune, de consilierul ministerial von Werner și de șambelanul Mayenfisch, cărora li se va adăuga la Baziaș, locotenentul Sergiu Lenș, nepotul lui Ion Bălăceanu.

A urmat, în intervalul 3/15-6/18 mai o călătorie plină de peripeții pe traseul Augsburg-München-Salzburg-Viena-Pesta-Timișoara-Baziaș (ultima stație a căilor ferate austriece). De aici ar fi trebuit ca pasagerii să fie îmbarcați pe un vapor rapid, dar, din cauza transporturilor militare efectuate pe Dunăre, vasul respectiv a fost programat să vină peste două zile. Prin urmare, prințul și însoțitorii săi s-au cazat la un modest hotel din localitate.

În dimineața zilei de 8 mai, a sosit vaporul așteptat și Carol s-a instalat într-o cabină de clasa a II-a. Pe același vas s-a îmbarcat și I.C. Brătianu, tocmai venit de la Paris, acolo unde obținuse sprijinul împăratului francez pentru soluția principelui străin. Din dorința de a evita orice complicație, cei doi s-au prefăcut că nu se cunosc.

Din cauza nivelului scăzut al Dunării, pasagerii au fost transbordați la Orșova pe o navă mai mică, ajunsă la ora 16 pe teritoriul românesc, în portul Turnu Severin.

Deși comandantul vasului a încercat să-l oprească în ultima clipă pe Carol la bord, deoarece biletul său era până la Odessa, acesta a coborât rapid la mal, fiind salutat de către I.C. Brătianu în calitatea lui de domnitor.

Prințul și companionii săi s-au deplasat apoi la prefectură, unde s-a decis ca incognito-ul călătoriei să fie păstrat, deoarece exista pericolul ca trupele otomane concentrate la Rusciuk sub comanda lui Omer-Pașa să treacă Dunărea și să intre în Capitală la auzul știrii despre venirea lui Carol în țară.

Către seară, principele a urcat într-o trăsură trasă de 8 cai, pornind spre Craiova, unde a fost primit cu flori și aclamații în zorii zilei de 9 mai. Din capitala Olteniei, pe o vreme superbă de primăvară s-a îndreptat către Pitești, destinație la care a ajuns seara. Aici l-au așteptat locotenentul domnesc Nicolae Golescu și primul-ministru Ion Ghica, urându-i bun sosit și o domnie îndelungată spre mărirea și fericirea poporului român. În alocuțiunea de răspuns, prințul a promis că-și va consacra întreaga viață aspirațiilor noastre naționale, iar în cuvântul adresat autorităților locale a ținut să precizeze că: „Din momentul în care am pășit pe pământul noii mele patrii, am devenit român”.

După consumarea momentului festiv, alaiul s-a îndreptat pentru un popas la Golești, de unde, în dimineața zilei de 10 mai a pornit spre București. Caleașca domnitorului, împodobită cu flori, era trasă de 12 cai, fiind însoțită de o escortă călare și de 20 de trăsuri. După scurte opriri la Găești și Titu, cortegiul a ajuns în jurul orei 14 la Cotroceni, iar de aici, sub o ploaie ușoară, s-a îndreptat spre Șosea, fiind întâmpinat de primarul Capitalei, Dimitrie Brătianu. Acesta i-a înmânat lui Carol cheile orașului, adresându-i următoarele cuvinte: „Suverane al României! Ți-am dat coroana lui Ștefan cel Mare și a lui Mihai Viteazul, de astăzi înainte străbunii tăi; redă-i și tu antica sa splendoare! Fă din această frumoasă țară santinela înaintată a libertăților moderne, bulevardul nebiruit al civilizațiunii occidentale”.

Prințul a răspuns scurt, exprimându-și speranța că se va ridica la înălțimea misiunii pe care o avea de îndeplinit. Imediat s-a pornit o ploaie torențială, după trei luni de secetă, interpretată de către toți cei prezenți ca un semn de bun-augur. La sfârșitul ceremoniei de întâmpinare, Carol a urcat într-o trăsură de gală trasă de 6 cai, împreună cu Nicolae Golescu și Ion Ghica, pornind pe Podul Mogoșoaiei (viitoarea Cale a Victoriei) către Dealul Mitropoliei. Autoritățile organizaseră minuțios primirea, astfel încât, mulțimea era aliniată pe ambele părți ale străzii, aruncând cu flori spre trăsură, eliberând porumbei și strigând „Ura!”. Convoiul a trecut inclusiv pe lângă Palatul Domnesc, o casă cu etaj, fostă proprietate a lui Dinicu Golescu, achiziționată de stat pentru a-i servi ca reședință lui Al. I. Cuza.

După o oră și jumătate, alaiul a ajuns la Mitropolie, unde principele Carol a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon și de un sobor de preoți. Imediat, s-a făcut un scurt Te-Deum iar apoi oficialitățile au intrat în sediul Adunării, pentru ca noul domn să depună jurământul. Textul respectiv, citit de către Nicolae Haralambie, avea următorul conținut: „Jur a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei și a domni ca un domn constituțional”. Principele a spus în limba română: „Jur!”. Apoi, adresându-se Adunării Constituante, el și-a afirmat devotamentul „fără margini către noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetățean azi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu domniile voastre soarta cea bună ca și pe cea rea”.

În continuare, Adunarea, pentru a da o satisfacție platonică Puterilor Garante care cereau un domn pământean, a adoptat legea pentru naturalizarea familiei princiare de Hohenzollern.

O dată cu urcarea pe tron a tânărului domnitor, România intra într-o nouă eră, devenind o monarhie constituțională, formă de organizare statală consacrată din punct de vedere juridic de Legea Fundamentală adoptată de Adunare pe 29 iunie/11 iulie, sancționată și promulgată de Carol I a doua zi și publicată în „Monitorul Oficial”, pe 1/13 iulie 1866.