Constantin cel Mare. Bătălia de la Pons Milvius și Creştinismul¹

Constantin Augustus Bărbulescu, conf. univ. dr.

Departamentul limbă, literatură, istorie și arte

Specializarea Istorie

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

21 mai 2020

(timp de lectură: 9 - 10 min)

Antichitatea târzie marchează punctul final al politeismului religios, concomitent cu abandonarea structurilor de putere, care subzistaseră timp de mai bine de trei secole în cadrul Imperiului Roman. Domnia lui Marcus Aurelius constituie din punct de vedere al sistemului social şi politic, dar mai cu seamă prin tendinţa filosofică adoptată de împărat, o detaşare de extravaganţa arborată de împăraţii romani de până atunci.

 

În faţa contradicţiilor tot mai accentuate dintre armată şi Senat şi a disputei pentru putere dintre aristocraţia senatorială romană şi cea provincială, unica soluţie de restaurare a autorităţii Imperiului a fost sistemul lui Diocleţian. Noua organizare a Imperiului nu se va menţine, însă, decât până la retragerea lui Diocleţian.

 

Necesitatea unei înnoiri a instituţiilor Imperiului se făcuse aşa cum am văzut simţită, pe acest fond al instabilităţii politice şi sociale, în anul 310, Imperiul avea nu mai puţin de 5 împăraţi. Între aceştia se afla şi Constantin, cel care a înţeles cel mai bine momentul, dovadă şi faptul că odată cu moartea lui Maximianus, Constantin încetează să se mai simtă legat de dinastia Herculiană şi pretinde că descinde din împăratul Claudius al-II-lea Gothicus. Ruptură care va consacra şi înlocuirea principiul tetrarhiei cu cel al monarhiei ereditare. Constantin se detaşează inclusiv din punct de vedere religios de tradiţiile romane, fără a le abandona, alegându-şi ca zeu protector pe Sol Invictus, adorat în Gallia sub numele de Apollon.

 

Maxenţiu fiul lui Maximianus se proclamase împărat şi căuta să se afişeze ca restaurator al antichităţii romane, acordând o deosebită atenţie cultelor tradiţionale şi construcţiilor arhitecturale, dar cu toate acestea domnia sa tinde şi se transformă într-o teroare militară, care apasă inclusiv asupra ordinului senatorial.

 

O mare parte a împăraţilor romani şi a aristocraţiei au manifestat o atracţie deosebită pentru Orient, în genere şi  mai cu seamă pentru cultele orientale. Roma va fi cucerit militar şi politic Grecia şi Orientul, dar odată cu trecerea timpului, Orientul va supune cultural lumea romană. Spiritele cultivate ale Romei îmbrăţişează filosofia şi totodată stoicismul şi neoplatonismul. Sistemul religios roman acceptă cultele orientale, astfel se naşte sincretismul religios, iar zeităţi precum Cybele, Isis, Liber, Mithras, subzistă sub masca tradiţiilor romane.

 

Constantin cel Mare va face pasul spre unitatea religioasă a Imperiului Roman, act politic, dacă ar fi să ţinem cont de faptul că Imperiul se fărâmiţa inclusiv prin diversitatea religioasă, dar mai cu seamă prin diversitatea etnică şi socială.

 

Cultul Lui Sol Invictus fusese introdus la Roma de Hadrian și era în fapt o primă manifestare a tendinţelor monoteiste, monoteism imperfect şi relativ, cu o divinitate supremă: Summus Deus, Summa Divinitas, care lăsă libertate şi celorlalte culte religioase. De aici şi până la adoptarea de către Constantin a creştinismului nu a mai fost decât un pas, lumea romană resimţea nevoia înnoirii, ideea trimisului Divinităţii, a predestinării, a semnelor cereşti şi a renaşterii lumii se manifestă pregnant.

 

Creştinismul este cel care salvează Roma şi la propriu şi la figurat în mod cert, dovadă și inscripţia de sub statuia lui Constantin din Forul de la Roma: prin acest semn aducător de mântuire, care este adevărata dovadă a puterii, eu am salvat oraşul vostru de sub jugul tiranului, am eliberat Senatul şi poporul roman, redându-i vechea demnitate şi strălucire.

 

Filosofic vorbind, Caesar a deschis perspectiva lumii noi privind latura ei reală, pentru ca în privinţa existenţei spirituale Augustus să fie cel care o afirmă şi atunci, adăugăm noi, Constantin cel Mare este cel care deschide porţile unei realităţi necesare și existente: Creştinismul.

 

Fragmentul de mai sus, relevă atât revelaţia lui Constantin cât şi întregul lui comportament ulterior al acestuia faţă de creştinism.

 

Dincolo de Credința împăratului, rămâne o întrebare: cât a fost Credință și cât pragmatism politic în asumarea liberă a Creștinismului?  

 

Să încercăm, deci, să răspundem la această întrebare şi indiferent de răspuns, Constantin cel Mare rămâne pentru Biserică și Istorie, între relatările denigratoare ale lui Zosimos şi cele laudative ale lui Eusebiu, omul revelaţiei divine, asemeni lui Pavel.

 

Pons Milvius (28 octombrie 312) – fără a mai face vreo altă prezentare a evenimentelor de dinainte, trebuie spus că Maxentius, care plănuise să-l atace pe Constantin, aflat în Gallia, se vede pus în faţa unei situaţii similare celei din 10/13 ianuarie 49 a. Chr. când Caesar trece pe neaşteptate Rubiconul. Constantin trece Alpii cu o armată de aproximativ 40 000 de oameni. Maxenţiu a optat pentru strategia defensivă care-i adusese victorii şi asupra lui Severus şi Galeriu, fortificând Roma şi asigurând căile de transport; în plus, beneficia de o armată de peste 100000 de oameni.

 

În ceea ce priveşte motivele conflictului dintre Maxenţiu şi Constantin, istoriografia insistă pe două explicaţii: una dă vina exclusiv pe Maxenţiu care-şi dorea puterea doar pentru el şi se temea de Constantin, ba mai mult distrusese inscripţiile şi reprezentările acestuia şi cealaltă explicaţie pe care o regăsim la Eusebiu şi Eutropius, opţiunea deliberată  a lui Constantin de a salva Roma.

 

Asupra revelaţiei divine a lui Constantin, a simbolisticii şi a manifestării ei, sursele sunt uneori contradictorii, chiar dacă majoritatea scriitorilor sunt de origine creştină.

 

Eusebiu relatează astfel momentul de dinaintea bătăliei (I, 27-29): Aşa a judecat Constantin, deschizând calea unui gând binecuvântat: anume că toţi cei ce-şi puseseră nădejdea în mulţimea zeilor pieriseră pradă unor întorsături cumplite ale soartei […]. […] fapt care l-a făcut să priceapă că singurul Dumnezeu căruia se cuvenea ca el să se închine era doar Cel al părintelui său. Către Acesta, deci, şi-a înălţat el glasul în rugăciune…. Şi cum stătea împăratul înălţând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără de seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul, purtătorul de biruinţă ne-a destăinuit aceste lucruri… . Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: să biruieşti întru acesta!; … . Această arătare, povestea Constantin că-l descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. …. Şi dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer….  Împăratul … a chemat la sine pe preoţii deţinători ai învăţăturii Lui, întrebându-i ce fel de Dumnezeu era acela.

 

Lactantius (XLIV, 5): În timpul somnului, Constantin a fost sfătuit printr-un vis să marcheze scuturile cu semnul ceresc al lui Dumnezeu şi doar astfel să se avânte în bătălie. Face după cum i s-a poruncit şi înscrie pe scuturi numele lui Cristos cu ajutorul unui X traversat de litera I boltită spre capăt.

 

Dacă prima lucrare De vita Constantini relatează pe larg vedenia şi visul lui Constantin, scrisă de Eusebiu după anul 338, cea de-a doua lucrare, a lui Lactantius, publicată în 318, la doar câţiva ani după eveniment este mult mai lacunară. Neconcordanţa dintre cele două surse a dus la o serie întreagă de păreri. Astfel, Henri Gregoire consideră relatarea lui Eusebiu o legendă târzie, în plus, se pune întrebarea de ce Eusebiu nu a scris despre episod în Historia ecclesiastica publicată în 324, la doar câţiva ani după acesta.  

 

În 310, după moartea lui Maximianus, Constantin are o viziune asemănătoare în Gallia, în templul zeului Apollon; nu poate fi exclusă ipoteza potrivit căreia viziune din 312 nu este decât o preluare târzie din Panegirici latini. Cert este că primele monede cu însemne creştine apar cel mai devreme între anii 312-315.

 

Dincolo de aparenta neconcordanţă între cele două relatări, se poate, totuşi, remarca că Lactantius chiar dacă nu vorbeşte de semnul ceresc din timpul zilei, totuşi foloseşte expresia să marcheze scuturile cu semnul ceresc al lui Dumnezeu, ceea ce ar presupune că autorul nu a mai menţionat apariţia Crucii pe cer pentru că în epocă era bine cunoscut.

 

În ceea ce priveşte simbolul adoptat de Constantin şi imprimat pe scuturile soldaţilor, există contradicţia conform căreia era o staurogramă, potrivit descrierii lui Lactantius (adică o cruce al cărei braţ poartă o mică buclă spre dreapta) şi nu cristograma (litera grecească X traversată de P). Există şi ipoteza lui F. Heilland, care susţine că împăratul a văzut conjuncţia planetelor: Marte, Saturn, Jupiter şi Venus în constelaţiile Capricorn şi Săgetător.

 

Un vis asemănător cu al lui Constantin va avea şi Licinius după cum relatează Lactantius (XLVI, 3), în urma acestei arătări Licinius porunceşte ca toţi soldaţii să spună rugăciunea pe care Dumnezeu i-o revelase noaptea, rugăciune care are numeroase analogii cu cea a lui Constantin, relatată de Eusebiu (IV, 19-20). A. Piganoil presupune că rugăciunea a fost compusă de Constantin şi Licinius la Milano. În urma rostirii acestei rugăciuni se pare că trupele lui Maximin au trecut în masă de partea lui Licinius, cel puţin aşa susţine Eusebiu în Historia Ecclesiastica (IX, 10, 4).

 

O ultimă relatare istoriografică, tot a lui Eusebiu, de data aceasta din Historia Ecclesiastica (VIII, 14), ne spune că Maxenţiu nu a fost la început persecutor al creştinilor, ci a încercat să-i atragă de partea sa, pentru ca abia mai târziu să-i prigonească. Primul edict de toleranţă a creştinilor aparţine lui Galeriu în 311, iar Constantin şi Licinius nu fac decât să trimită o dispoziţie, care recunoaşte libertatea cultului creştin, ţinând cont de toate aspectele privind binele şi siguranţa, publică (Lactanţiu, XLVIII, 2).

 

La toate acestea se adaugă o a doua motivaţie extrem de importantă: pentru ca orice natură divină există în sălaşurile cereşti să se poată îndupleca şi manifesta favorabil faţă de noi şi de toţi cei aflaţi sub oblăduirea noastră. De aceea am considerat în spiritul unei politici sănătoase şi pe deplin îndreptăţite…(Lactanţiu, XLVIII, 2-3).

 

Este neîndoielnic caracterul textelor lui Lactanţius şi Eusebius. Cei doi scriitori marşează pe ideea creştinismului, pe intervenţia Divină şi pe convertirea lui Constantin la creştinism. Toate textele pledează în favoarea unui Constantin conştient de rolul său, de existenţa unui Dumnezeu Unic. Chiar dacă după exemplul tatălui său, Constantin îi tolerase pe creştinii din Gallia, simpatia faţă de aceştia accentuându-se atunci când decide ruptura cu Tetrarhia.

 

Armatele aduse de Maxenţiu din Africa, au în componenţa lor un mare număr de creştini, actul lui Constantin de a prelua însemnele creştine nu fac decât să atragă de partea sa o mare parte a armatei adverse. Asupra forţelor participante la bătălia de la Pons Milvius, o atentă cercetare realizează de A. Alföldi a permis o reevaluare a situaţiei celor două tabere atât din punct de vedere al numărului soldaţiilor cât şi al originii lor etnice şi a simpatiilor religioase şi politice.

 

Avem de-a face însă cu un Constantin mult mai angrenat în realităţile sociale şi politice ale Imperiului Roman, decât lasă să se înţeleagă textele antice. Înaintea bătăliei cu Maxenţius; Constantin a fost conştient de superioritatea adversarului şi cum nimic nu este decât întâmplare sau predestinare Divină, semnul crucii pe cer, prevestirea Cărţilor Sibiline pentru Maxenţius în acea zi trebuie să dispară vrăjmaşul romanilor. Toate apar ca semne ale voinţei Divine, cunoscute oamenilor pentru ca aceştia să înţeleagă. Constantin se foloseşte de toate acestea, reuşind să dea şi mai multă legitimitate acţiuni sale. Să nu uităm de inscripţia de sub statuia sa din for glăsuia astfel: prin acest semn aducător de mântuire, care este adevărata dovadă a puterii, eu am salvat oraşul vostru de sub jugul tiranului, am eliberat Senatul şi poporul roman, redându-i vechea demnitate şi strălucire. Este actul legitimităţii stăpânirii sale.

 

În plus Constantin este cel care apare pentru prima oară după două secole pe monede fără barbă, asemenea lui Traian; nu poate fi neglijată această coincidenţă, mai mult de atât, în 313, data când este emis Edictul de toleranţă, Constantin are aceeaşi vârstă cu cea a lui Iisus Hristos şi Alexandru Macedon, 33 de ani.

 

Edictul de la Milano nu este decât un act politic care îndreptăţeşte realităţile din Imperiu. Galeriu înţelege primul necesitatea unor schimbări, acordând creştinilor libertate de cult, poruncindu-le să se roage Dumnezeului lor, pentru el, pentru stat şi pentru ei înşişi, cu condiţia să nu tulbure ordinea publică, Constantin este însă cel care dă curs acestor reforme, pentru ca Theodosius să definitiveze o stare de lucruri deja existentă. Lumea romană avea nevoie de o înnoire spirituală, ceea ce implica şi o reformă socială.

 

În întreaga istorie romană simbolurile şi predestinarea au jucat un rol aparte. Constantin putem afirma că se foloseşte de o întreagă experienţă anterioară acumulată, pentru a-şi atinge obiectivul.

 

O altă variantă ar fi cea a interpolării intenţionate a unor evenimente diferite şi fără legătură cu momentul 312, dar care au darul de a transforma persoana lui Constantin cel Mare în eroul Romei, salvatorul Senatului şi al restauratorul lumii romane cu ajutorul creştinismului.

 

Ţinând cont de textele antice, dar şi de părerile istoriografiei contemporane, putem înţelege atracţia lui Constantin pentru preluarea puterii absolute, de unde decurge şi posibilitatea de reformare a societăţii romane. Constantin îşi face apariţia la porţile Romei asemenea lui Caesar, într-un mod pe cât de surprinzător şi pe atât de motivat istoric. În numele eliberării Romei de sub tiranie declanşează războiul  … a grăit Constantin zicând că viaţa nu merită trăită câtă vreme era nevoit să asiste neputincios la spectacolul cumplitelor suferinţe ale împărăteştii cetăţi, şi a început să se pregătească de luptă spre nimicirea tiraniei (Eusebiu, Hist. Eccles., I, 26). La nivel local vom vedea că împăratul îi va transforma pe episcopii creştini în funcţionari şi magistraţi ai Imperiului.

 

Pons Milvius este momentul deplinei maturităţi politice a lui Constantin, maturitate care reiese din modul în care acesta înţelege Creştinismul, dincolo de Credință, drept metodă de stabilizare a Imperiului Roman.

 

Împăratul se botează pe patul de moarte. Este de la sine înţeles că această convertire nu ar fi fost posibilă încă la Pons Milvius, pentru că şi-ar fi putut periclita propria victorie. Nimeni nu ar fi înţeles atunci gestul, aşa cum a fost el mai târziu perceput în lumea romană.

 

Biserica Creştină şi scriitorii ei din următoarele secole vor fi avut grijă să combine toate aceste informaţii. Constantin cel Mare devine Împăratul ales de Dumnezeu să restabilească lumea romană şi să ridice creștinismul la rangul de religie în Imperiul Roman. Constantin a asigurat prin acţiunile sale creştinarea şi salvarea Imperiului Roman.

 

Istoriografia antică este cea care l-a transformat  pe Constantin în eroul salvator, relatările târzii ale bătăliei cu Maxenţiu sunt din ce în ce mai departe de realitate, pentru că ele îmbracă forme convenabile societăţii romane a acelor timpuri, transformând lupta pentru restaurarea Imperiului, într-un război religios.

 

Constantin cel Mare rămâne într-o aură diferită de a tuturor celorlalţi împăraţi romani, restauratorul Imperiului Roman şi instauratorul Imperiul Creştin Roman. Între Sol Invictus şi in hoc signo vinces. Astfel clasicimul greco-roman se redefinește prin moștenirea orientală și creștinism, devenind fundamentul Europei contemporane, cu iluziile și deziluziile ei!

               

BIBLIOGRAFIE

 

A. Alföldi, A Teutonic contingent in the service of Constantine the Great and its decisive role in the battle at the Milvian Bridge, în „Dumbarton Oaks Papers”, 13, 1959.

Ion Barnea, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982.

P. Bruun, The Battle of the Milvian Bridge: the Date reconsidereded, în „Hermes”, LXXXVIII, 1960.

R. Egger, Das Labarum, die Kaiserstandarte der Spätantike, Viena, 1960.

Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, Bucureşti, 1976.

Henri Gregoire, La statue de Constantin et la signe de la croix, în „Antiquite classique”, 1932, 1.

S. Gsell, Inscriptiones latines de l'Algerie, Paris, 1922, 1

J. J. Hatt, La vision de Constantin au sanctuaire de Grand et l'origine celtique du labarum,  în „Latomus”, 1950.

G.W.F.Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei, Bucureşti, 1997.

F. Heilland, Die Astronomische Deutung der Vision Kaiser Konstantins, în „Sondervortrang im Zeiss”, Planatarium-Jena, Jena, 1948, 1.

H. I. Marrou, Autor du monogramme constantinien, în”Melanges Gilson”, Toronto-Paris, 1959.

Jean -Remy Palanque, Hommes D’Etat, Paris, 1936.

A. Piganol, L'Empereur Constantin, Paris, 1932.

E. Stein, Histoire du Bas-Empire: de l’Etat romain a l’Etat byzantine (284-476), Paris, 1959.

Robert Turcan, Cultele orientale în lumea romană, Bucureşti