Aniversarea a 162 de ani de la Unirea Principatelor Române

George Ungureanu, lector. univ. dr.

Departamentul limbă, literatură, istorie și arte

Specializarea Istorie

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

24 ianuarie 2021

(timp de lectură: 6 - 7 min)

Istoria românilor, mai ales în etapele sale anterioare modernității, se caracterizează printr-o anumită incongruență între unitatea etnico-lingvistică, pe de o parte, și fragmentarea politică a teritoriului locuit de români, pe de altă parte.  În condițiile specifice Evului Mediu (fărâmițare politică, izolare comunitară, progrese materiale și spirituale lente etc.), au existat, totuși, anumite forme de manifestare a tendinței de unitate românească, sub forma solidarităților etnice din secolele XIII-XVI, apoi a conștiinței unității de neam, dezvoltate de cronicarii secolului al XVII-lea. Secolul al XVIII-lea, „secolul luminilor”  pentru Occident, va aduce grele încercări pentru românitate. După Transilvania (1699), în 1718, Banatul intră sub stăpânire austriacă, iar Moldova avea să piardă părțile sale nordice (Bucovina), în 1775, tot în favoarea Imperiului Habsburgic, respective jumătatea sa răsăriteană, cunoscută ulterior ca Basarabia, în favoarea Imperiului Rus. Perioada fanariotă (1711/1716-1821) marchează etapa de maximă eclipsă a autonomiei Țării Românești și Moldovei, în raport cu Imperiul Otoman. Totuși, progresele multiple acumulate în dinamicul și expansivul Occident încep să-și facă simțite ecourile și efectele și în teritoriile locuite de români, care intră astfel, pe făgașul modernității. Perioada pre-pașoptistă (1821-1848) consemnează apariția unei elite naționale moderne românești, de formație occidentală (franceză), care își pune problema eliberării, unificării și modernizării teritoriilor locuite de români. Apariția națiunii române moderne, succesoare a poporului român medieval, este pusă în evidență de Revoluția de la 1848-1849, sincronă cu „primăvara popoarelor”, care cuprinsese întregul continent. În același context, iese Rusia se dovedește a fi cel mai reacționar dintre cele imperii care își exercitau sau disputau hegemonia în spațiul românesc, neavând nici deschiderea spre modernitate a Austriei, nici toleranța Imperiului Otoman.

Războiul Crimeii din 1853-1856 a reprezentat un moment de maximă izolare politico-diplomatică a Rusiei în Europa. Imperiul pravoslavnic s-a confrunta cu o coaliție compusă din Imperiul Otoman, Franța, Marea Britanie și Sardinia, precum și cu neutralitatea ostilă a Austriei și Prusiei. În contextul izolării Rusiei țariste și a iminentei sale înfrângeri, în cadrul unei reuniuni diplomatice desfășurate la Viena, în anul 1855, reprezentantul Franței, baronul François de Bourqueney, pune deschis problema unirii celor două principate danubiene, Țara Românească (Valahia, în limbaj diplomatic occidental) și Moldova. După ce Rusia cere pace, în ianuarie 1856, subiectul este reluat de către ministrul de externe al Franței lui Napoleon al III-lea, contele Walewski. Prin Pacea de la Paris (18/30 martie 1856), cele două principate rămâneau sub suzeranitate otomană, dar protectoratul rusesc, instituit în 1829, era înlocuit cu garanția colectivă a celor șapte Mari Puteri (Franța, Marea Britanie, Austria, Prusia, Sardinia, Rusia și Imperiul Otoman). Totodată, cincimea sudică a Basarabiei a revenit Moldovei. Problema Unirii Principatelor se înscrise pe ordinea de zi a diplomației europene. De altfel, de la 1 ianuarie 1848, funcționa deja o uniune vamală între cele două țări-surori.

În chestiunea românească, Marile Puteri au adoptat, evident, poziții corespunzătoare propriilor interese pe termen mai lung sau mai scurt. Astfel, Austria și Imperiul Otoman au arătat ostilitate, Marea Britanie a oscilat foarte mult, în timp ce Prusia și Sardinia, care nutreau aspirații similare în spațiul german, respectiv italian, au achiesat la propunerea franceză. Același lucru l-a făcut și Rusia, sperând să câștige bunăvoința Franței și să slăbească Imperiul Otoman.

Pe fondul conciliabulelor între reprezentanții Marilor Puteri, s-a pus problema consultării locuitorilor din cele două principate. Astfel, în anul 1857, au fost desemnate Adunările (Divanurile) ad-hoc, formate din reprezentanți ai tuturor claselor sociale: boierime, cler, negustori și meșteșugari, dar și țărani clăcași. În lupta pentru Unire, s-au produs colaborări și compromisuri între forțe politice care la 1848 se aflaseră pe poziții opuse. Reunite în luna octombrie 1857, cele două Adunări au adoptat rezoluții practic identice, prin care au cerut unirea într-un singur stat, numit România, sub domnia unui principe străin, ales dintr-o dinastie europeană de prestigiu.

Convenția de la Paris (7/19 august 1858) le-a oferit românilor o formulă dezamăgitoare, de confederație,  sub un nume hibrid, Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei, având în comun doar două instituții legislative și juridice, cu sediul la Focșani, fiecare stat urmând să aibă propriile autorități (domnitor, guvern. Adunare).

Elita politică românească a timpului nu a dezarmat și a recurs la o manevră de o simplitate genială. Speculând cu abilitate faptul că textul Convenției de la Paris nu preciza explicit că domnitorii aleși în cele două principate trebuiau să fie persoane diferite, precum și faptul că alegerile din Țara Românească erau programate la o distanță de 19 zile față de cele din Moldova, a fost pusă în aplicare o soluție preconizată de Ion Câmpineanu pe la 1838, anume alegerea unui singur domnitor în ambele țări (uniune personală). Astfel, la 24 ianuarie 1859, adunarea electivă a Țării Românești îl desemna ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), care, la 5 ianuarie, fusese ales domnitor al Moldovei. Noul domnitor era un membru al generației pașoptiste, colonel și  fost prefect de Covurlui (Galați), calitate în care se remarcase în 1857, când dovedise și zădărnicise planurile caimacamului Nicolae Vogoride, de falsificare a alegerilor pentru Divanul ad-hoc al Moldovei. Alexandru Ioan Cuza nu avea prestigiul unui Vasile Alecsandri sau C.A. Rosetti, dar nici radicalismul acestuia din urmă, fapt care l-a făcut acceptabil pentru un vast evantai de grupări politice favorabile Unirii, dar cu punct de vedere net deosebite, chiar profund divergente în alte chestiuni (mai ales în cele sociale).

Factologic și pragmatic, la 24 ianuarie 1859 nu s-a realizat (încă) Unirea Principatelor. Aceasta a fost un proces lung și sinuos, jalonat de următoarele acte: recunoașterea dublei alegeri, unificarea guvernelor și a Adunărilor, concomitent cu începutul oficializării numelui de România (22-24 ianuarie 1862), ceea ce marca transformarea uniunii personale într-o uniune reală, adoptarea Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris (mai 1864) și trecerea la stat unitar, dar mai ales evenimentele din 1866, când perioada de relativă incertitudine de după abdicarea domnitorului Unirii este depășită, iar unitatea național-statală se consolidează, prin aducerea pe tron a lui Carol I de Hohenzolern-Sigmaringen și adoptarea Constituției, care consfințește numele de România și adoptarea monedei naționale:leul.

Totuși, momentul 24 ianuarie 1859 constituie un punct de cotitură în lupta românilor pentru unitate și independență național-statală. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, românii preluau inițiativa din mâinile Marilor Puteri, în ceea ce îi privea pe ei înșiși, dovedind, în egală măsură, solidaritate, curaj și inteligență.