Efectele sociale ale ciumei din vremea lui Caragea Vodă (1812-1814)

Andreea DIACONU, absolvent

Specializarea Istorie,

Departamentul limbă, literatură, istorie și arte

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

14 mai 2020

(timp de lectură: 4 - 5 min)

În anul 1812, ciuma (Yersinia pestis¹) făcea ravagii la Constantinopol, de unde călătorii și negustorii au adus-o în Țara Românească începând cu 26 octombrie 1812, atunci când a fost semnalată printre însoțitorii noului principe al Țării Românești, Ioan Gheorge Caragea². Drept urmare, în luna decembrie 1812, la 24 de ore de la înscăunarea domnului, a izbucnit ciuma: „molima se întinde cu repeziciune, casă după casă este prinsă, Bucureștiul este pustiit, iar fugarii cari aveau ciuma intrată în hainele lor, duc năprăznicia și țăranilor de la țară”³. Această epidemie de ciumă bubonică, cunoscută în epocă drept Ciuma lui Caragea a făcut nu mai puțin de 30.000 de victime la o populație de 80.000 de locuitori⁴: „cându cu ciuma lui Caragea se respândia orășianii prin sate, și sătenii prin pustii, căci întindea mânia lui Dumnezeu pentru pecatele omeniloru”⁵.

Fuga a reprezentat primul mijloc de prevenție folosit, cu dublu caracter: cel de rărire a populației din zonele aglomerate și doi, de izolare⁶. Conform cronicarului Ioan Dobrescu, de frica ciumei, Bucureștiul se golise, populația fugind din el de teama unei morți iminente: „să sparse orașul și să duseră care încotro le-au văzut ochii. Și rămase târgul pustiu. Încotro ascultai, aceasta să auzia: Păziți, la o parte, că vin cioclii cu morții, câte opt, câte zece, unul peste altul morți și cei zmreduiți după cară, la ordine (lazaret) cu copilașii plângând. Şi-i căra de prin toate mahalalele până când n-avea ce le mai face și sta pre ulițe morți. Unde intra molima, din zece scăpa unul sau doi, la alte locuri, nici unul”⁷. Deși Caragea a implementat un set de măsuri de combatere a ciumei, datele statistice ale situației din București nu erau clare deoarece cei delegați cu tabelele nu consemnau decât o mică parte din numărul de morți de ciumă, pentru a nu alarma populația. Astfel, din 300 de cazuri mortale zilnice, se consemnau doar 50⁸.

De frica cioclilor deprinși cu furtul, familiile negustorilor îmbolnăviți de ciumă îi ascundeau sau mituiau agenții sanitari să tacă, iar în situația în care bolnavii mureau, erau îngropați în pivnițe. În cazul în care se afla însă că exista un bolnav de ciumă printre cei ai casei, erau ridicați toți, duși în lazarete și toată averea lor era împărțită între cioclii ce îi ridicaseră⁹: „cioclii, când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipsiau de a arunca zdrențe rupte de la ciumați, ca să răspândească contagiunea. Ei nu se temeau de molipsirea bolei, căci mai toți erau dintre acei cari zăcuseră de două trei ori de acea grozavă epidemie”.¹⁰ 

După ce Caragea a aflat de abuzurile ciocliilor, a implementat imediat un fel de serviciu de sănătate, care a primit numele de Comisia Sanitară. Membrii comisiei raportau lui Caragea în fiecare seară rapoartele de peste zi, dintre care unul a rămas clasic: „am ridicat azi de pe la casele lor 23 de morți, din cari am îngropat 22, iar al 23-lea s-a sculat, a sărit din car și a luat-o la fugă pe câmpie”.¹¹

În toamna anului 1813, epidemia de ciumă s-a intensificat, astfel că de frica ei, nu numai populația fugea din oraș, dar și doctorii responsabili de tratarea celor bolnavi. Drept rezultat, Caragea a dat un pitac în data de 24 septembrie prin care ordona oprirea lefilor doftorilor fugiți¹².

Epidemia de ciumă a luat sfârșit odată cu primăvara anului 1814, cronicarul Dionisie Eclesiarhul făcând referire la acest moment în Cronograful Ţerei Rumaneşti: „la leatul 1814, în zilele acestui domn (Ioan Gheorghe Caragea), s’a întâmplat boala ciumii, şi în earnă au început a muri oamenii aici în Craiova, însă nu prea mulţi, dar de frica morţii au fugit toţi în toate părţile şi s’a spart oraşul, rămânând casele pustii, numai cioclii şi craii podurilor le cerceta, mai vârtos pimniţile cu buțile le lua seama, iar în Bucureşti a murit mulţame de norod, acolo era bucuria cea mai mare a cioclilor şi a crailor după uliţe. Şi preste Dunăre nenumărat norod de oameni au murit, de au rămas oraşe şi sate de tot pustii, şi până în primăvară pela Aprilie s’a milostivit cel ce pururea este milostiv, Dumnezeu, de a poruncit boalei năprasnice de a încetat a nu mai muri”¹³.