ŞI ACUM ÎNCOTRO?

Nicoleta RĂBAN-MOTOUNU, conf. dr.

Departamentul de Psihologie, Ştiinţe ale Comunicării și Asistență socială

Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie

25 mai 2020

(timp de lectură: 9 - 10 min)

Vrând, nevrând, cu toţii am fost influenţaţi de schimbările impuse de actuala pandemie într-un fel sau altul. Dincolo de efectele negative, fiecare a fost provocat să îşi pună problema ce face pentru sănătatea sa, care sunt bazele pentru o viaţă sănătoasă, în ce măsură există baza pentru o viaţă sănătoasă, care este echilibrul între deschiderea de care avem nevoie pentru a ne bucura de bunăstare (fizică, psihologică, spirituală) şi măsurile de autoprotecţie. Este adevărat că preocupările dominante au fost pentru binele fizic, sprijinul psihologic apărând ca o necesitate abia după ce diverse persoane au ajuns la limita suportabilităţii. Aceasta ne arată, încă o dată, că bunăstarea este un aspect global şi nu putem să neglijăm niciuna dintre dimensiunile relevante. În psihologie, când se vorbeşte despre mecanisme de a face faţă realităţii, se iau în considerare mai multe perspective, în funcţie de evenimentul care reprezintă provocarea la adresa integrităţii personale. Când evenimentul negativ a trecut, omul caută să înveţe ceva din experienţa trăită (aceasta presupune că au fost deja consecinţe negative, însă înseamnă şi să folosim soluţii, care poate ar fi fost eficiente în faţa provocării trecute, într-o situaţie similară, dar următoarea ar putea avea ceva diferit – şi cam aceasta este şi situaţia actuală). Există şi posibilitatea de a încerca să se anticipeze provocări ulterioare şi oamenii să construiască resurse pentru a le putea face faţă (dar şi aici există riscul ca oamenii să rămână nepregătiţi în faţa unor evenimente inedite – ce s-a întâmplat cu resursele în domeniul medical a evidenţiat acest aspect). Dar există şi posibilitatea în care omul realizează un demers conştient de dezvoltare personală, dezvoltare a modalităţilor de a interacţiona cu mediul, ceea ce-l menţine flexibil, pregătit pentru diverse schimbări comportamentale, şi scade şansele să fie luat pe nepregătite pentru că este cumva acordat permanent la schimbările din mediul său. Este vorba despre evoluţie conştientă, conform programelor interne, care permite şi ajustarea la  schimbarea condiţiilor de mediu (fizic, social, cultural, spiritual), dar şi menţinerea integrităţii personale, o stare interioară de bine (Breines et al., 2013, Stellar, 2015).

Activitatea ştiinţifică şi de cercetare ne învaţă, în primul rând, că nu există predicţii 100% valide: într-adevăr, experienţa anterioară într-un domeniu de cunoaştere privind derularea evenimentelor permite identificarea unor tipare ce pot fundamenta formularea unor anticipări, care să ajute la limitarea efectelor negative ale unor provocări noi, însă întotdeauna va rămâne un element de noutate. Această remarcă nu este menită a inspira neîncredere, ci dimpotrivă: ştiinţa a ajutat de-a lungul timpului la formularea de predicţii cu un grad mare de confirmare ulterioară, însă la fel am trăit şi până acum, în aceleaşi condiţii de incertitudine, şi am făcut faţă. Gradul acesta de incertitudine este acela care împinge cunoaşterea mai departe, pentru a ajunge la acţiuni cu rezultate pozitive pentru om (Blaga, 1993). A căuta sprijin în predicţii precise poate reprezenta mai degrabă o modalitate de autoiluzionare şi o delegare a responsabilităţii către cei care le formulează, dar aceasta nu ne întăreşte rezistenţa în faţa bolii în plan individual. Şi aici este vorba despre orice boală. Dimpotrivă. Un punct de vedere mai realist este acela că evoluţia în sensul însănătoşirii sau rezistenţa în faţa bolii se construiesc moment cu moment, ţinând cont de provocările actuale.

Prevenţia este de trei tipuri:

• primară (înainte să fie contactată boala),
• secundară (ce presupune prevenţia complicaţiilor şi a eventualelor tulburări asociate),
• terţiară (ce vizează prevenţia recăderilor şi simptomele reziduale).

În esenţă, prevenţia, indiferent de tipul ei, vizează menţinerea omului pe traiectul evoluţiei sale, astfel încât să poată să-şi menţină integritatea, dar, în acelaşi timp și schimburile cu mediul. Or aceasta presupune dezvoltarea de resurse la nivel personal, care să permită întreţinerea schimburilor cu mediul şi menţinerea individualităţii, în acelaşi timp (Maslow, 2013). Fiecare persoană este unică. Aparent este o formulare prea abstractă şi generală. Mai simplu: măsurile de prevenţie cu adevărat eficiente vizează pe de o parte dezvoltarea unor resurse personale, în plan individual, dar şi a oportunităţilor de a le dezvolta, în plan comunitar. Aceasta ţine în primul rând de prevenţia primară, dar nu numai. Accentuez aici importanţa demersurilor individuale de dezvoltare personală concomitent cu menţinerea armoniei interpersonale. Măsurile la nivel de comunitate nu vor putea înlocui demersurile individuale, dimpotrivă, există riscul ca responsabilitatea să fie transferată de la propria persoană către figuri cu autoritate şi să se creeze un fals sentiment al siguranţei, care sabotează demersurile individuale: oamenii au, totuşi, un simţ interior că, cel mai bine ar fi să poată face faţă bolii pe cont propriu, astfel încât parcursul infectării sau efectele adiacente să nu-i ducă în situaţia să aibă nevoie de măsuri medicale de asistare. Cu alte cuvinte, undeva în interiorul lor, sunt conştienţi că plasarea responsabilităţii în seama altora nu-i protejează neapărat, şi această idee le alimentează anxietatea, neliniştea, dar şi sentimentul neputinţei, creându-se nu doar un cerc vicios, ci chiar o spirală descendentă, ce afectează gradual sănătatea relaţiilor sociale, pe cea psihică şi cea fizică. Confecţionarea individuală a măştilor de protecţie, de exemplu, dorinţa de a le personaliza reprezintă un pas intermediar în conştientizarea şi asumarea asumării responsabilităţii în plan individual.

Accentul foarte mare pus pe solicitarea unor măsuri de amploare a venit cumva să contrabalanseze atitudinea iniţială faţă de infecţia cu acest virus, rezultând şi din diferenţele de abordare la nivel de societate între diversele ţări: că infecţia este ceva personal, părea să fie o infecţie banală, lupta cu infecţia se realizează la nivel inconştient (ca urmare a activării sistemului imunitar individual) şi, deci, nu merită atenţia unor măsuri la nivel de comunitate. Aceasta până când, din păcate, numărul de persoane afectate a fost mare, şi nu mă refer aici doar la o simplă durere de cap, ci la o suferinţă intensă, cu consecinţe fatale. Altfel spus: măsurile pentru comunitate trebuie să ţină cont că ea este formată din indivizi şi să încerce să sprijine fiecare individ în parte, chiar şi pe cei aparent mai vulnerabili. Aici relaţia cu dimensiunea economică iese mai bine în evidenţă: omul, atunci când se îmbolnăveşte, nu mai serveşte corespunzător obiectivelor de ordin economic, vizibil, şi contează foarte mult atitudinea faţă de el în această situaţie – este pur şi simplu înlăturat pentru că scade productivitatea, este sprijinit până depăşeşte impasul sau i se acordă răgazul să se confrunte cu situaţia de boală, timp în care cei capabili încă îl substituie. Multe comunităţi au evitat să se confrunte cu răspunsul la această întrebare şi cu implicaţiile sale concrete, deşi multe dintre decizii s-au bazat pe ea.

Acest concept de vulnerabilitate a fost mult vehiculat, cu schimbări interesante. Spectrul categoriilor de vulnerabilitate s-a schimbat semnificativ. Iar gradul mare de contagiozitate a ridicat semne de întrebare fiecărui individ, probabil, referitor la posibilitatea infectării şi a evoluţiei ulterioare, arătându-ne, încă o dată, că a încerca să restrângem amplitudinea problemei în plan subiectiv nu ajută. Aceasta îndeamnă către o singură direcţie: că, în ultimă instanţă, responsabilitatea este tot individuală, însă contează extrem de mult în ce fel, măsurile la nivel de comunitate sprijină dezvoltarea de resurse personale sau o limitează şi cum o fac: de o manieră autoritară, sau de o manieră evolutivă, suportivă, empatică, deschisă la nou (Rakel et al., 2011).

Aş puncta câteva idei relevante, în acest context, care sunt în mod special generale, lăsând posibilitatea particularizării şi chiar individualizării lor, ceea ce realizează fiecare pe cont propriu şi nu pentru că este forţat:

• Sănătatea comunităţii depinde de sănătatea fiecărui membru al său, ca urmare, sănătatea şi oportunităţile de evoluţie ale fiecărui membru merită să fie o preocupare la nivelul comunităţii.
• Calitatea vieţii la nivel de comunitate depinde de calitatea contribuţiei individuale, ca urmare, sprijinul acordat evoluţiei fiecăruia dintre membrii unei comunităţi se reflectă şi în binele comunităţii.

• Contribuţia individuală capătă semnificaţie şi este valorizată la nivel de comunitate în măsura în care creează oportunităţi de dezvoltare personală la nivel de comunitate, aduce bunăstare şi altora, are semnificaţie pentru ceilalţi.
• Diferenţele interindividuale la nivel de comunitate constituie un punct forte, care îmbogăţesc viaţa comunităţii şi fac paleta de resurse să fie mai diversă la nivel de comunitate, ca şi posibilitateaa de dezvoltare prin schimburi interpersonale.
• Valorizarea oportunităţilor la nivel de comunitate ţine de disponibilitatea de înţelegere a celorlalţi în plan individual, de a avea încredere şi valoriza ceea ce nu înţelegem imediat.
• Resursele de care are nevoie fiecare individ nu sunt aceleaşi pentru toţi şi fiecare ştie cel mai bine ce resurse îşi poate dezvolta în perioada imediat următoare, în funcţie de disponibilităţile personale din prezent, care este nevoie să se articuleze cu oportunităţile oferite de comunitate: putem să oferim alternative pentru persoană, dar ea este cea care ştie cel mai bine care îi este potenţialul care poate fi actualizat, transformat în realitate.
• Putem să facem o artă din a îngriji plante sau animale, dar şi din a oferi oamenilor grija noastră şi nouă înşine, în acest context.
• Cultivarea sentimentului interior de valoare personală este ceva ce fiecare om poate face pentru cei din jurul său şi ceva ce se dezvoltă în proporţii echilibrate.
• Oportunitatea de evoluţie oferită de diversele societăţi este, în principal, sub forma sistemelor de educaţie şi turismului cultural: menirea lor nu este atât să evoce nelinişte sau să sporească sentimentului de teamă şi neputinţă, ci să cultive sentimentul de valoare personală intrinsecă, să facă cunoscute oportunităţi de evoluţie şi să faciliteze accesul la ele, să cultive sentimentul de forţă personală în faţa provocărilor de orice fel ale vieţii.
• Evoluţia personală nu ţine doar de mijloacele economice şi nu trebuie să se limiteze la condiţiile economice: aceasta poate deveni o modalitate indirectă de devalorizare a omului în plan intim, individual.

Articolele dedicate infecţiei cu noul coronavirus au relevat că reacţia imunitară specifică se asociază cu manifestări de anxietate şi depresie, iar riscul de stigmatizare ulterioară este foarte ridicat (Kritas, Roconi, Caraffa, Gallenga, Ross, Conti, 2020). Ca urmare, prevenţia secundară şi terţiară ar putea viza şi aceste aspecte: sporirea suportului social pentru persoanele bolnave, diversificarea modalităţilor de a oferi suport social în condiţii de distanţare socială (deşi, îmi permit să remarc că este un semn de respect şi de apropiere umană autentică a fi curaţi pe mâini atunci când atingem un alt om), dezvoltarea abilităţilor de a face faţă trăirilor negative de intensitate mai mare (Frankl, 2018) (funcţionarea mecanismelor psihice este diferită când omul trăieşte emoţii pozitive în comparaţie cu situaţia în care trăieşte emoţii negative – gândurile negative devin automate, imaginaţia capătă tot un sens negativ, mecanismele de a face faţă, ce implică procese psihice superioare, sunt mai greu de folosit, de exemplu a găsi argumente că evenimentele negative anticipate nu sunt o certitudine). Mesajul verbal devine o modalitate importantă de exprimare a suportului social în condiţii de distanţare socială: spiritul critic poate fi folosit pentru a ne menţine individualitatea, în sensul de a adopta cu discernământ influenţe din exterior în plan personal, însă poate leza stima de sine a celorlalţi. Fascinaţia pentru efectele negative ale pandemiei le sporeşte efectul fără să vrem şi deturnează atenţia de la demersurile ce vizează bunăstarea fizică, psihică, socială şi spirituală.

Se vorbeşte foarte mult despre cum viaţa fiecăruia dintre noi va fi profund influenţată de aceste modificări. Aceasta poate să reflecte şi o situaţie traumatică, dar poate e mai benefic să încercăm să o transformăm în oportunitate de dezvoltare, dacă nu putem minimiza efectele interferenţei cu bunăstarea noastră. Oricum, gradul mare de răspândire şi consecinţele directe şi adiţionale (inclusiv suprapunerea peste alte tulburări netratate sau probleme de tipul lipsei accesului la îngrijire medicală pentru alte tulburări) ne atrage atenţia că fiecare comunitate încă mai are de reflectat şi de lucru în direcţia evoluţiei sale.

Un mesaj de final: să creăm împreună un viitor în care fiecare să aibă un loc al său, pe care fiecare să-şi dorească să-l trăiască şi de care să ne bucurăm împreună; să dăm voie bucuriei să ne destindă sufletul şi să ne conecteze cu ceilalţi în moduri semnificative!

Bibliografie:

• Blaga, L. (1993). Cenzura transcendentă. București: Humanitas
• Breines, J.G., Thoma, M.V., Gianferante, D., Hanlin, L., Chen, X., Rohleder, N. (2013). Self-compassion as a predictor of interleukin 6 response to acute psychosocial stress. Brain Bahavior, and Immunity, 37: 109-114. doi: 10.1016/j.bbi.2013.11.006
• Kritas, S.K., Roconi, G., Caraffa, A., Gallenga, C.E., Ross, R., Conti, P. (2020). Mast cells contribute to coronavirus-induced inflammation: new antiinflammatory strategy. Journal of Biological Regulations & Homeostatic Agents. 34(1). doi: 10.23812/20
• Frankl, V. (2018). Omul în căutarea sensului vieții. București: Meteor Press
• Maslow, A. (2013). Motivaţie şi personalitate. Bucureşti: Trei
• Rakel, D.P., Barrett, B.P., Zhang, Z., Hoeft, T., Chewning, B., Marchand, L., Scheder, J. (2011). Perception of Emapthy in the Therapeutic Encounter: Effects on the Common Cold. Patient Education and Counselling, 85(3): 390-397. doi: 10.1016/j.pec.2011.01.009
• Stellar, J.E., John-Henderson, N., Anderson, C.L., Gordon, A.M., McNeil, G.D, Keltner, D. (2015). Positive affect and markers of inflammation: discrete positive emotions predict lower levelsof inflammatory cytokines. Emotion, 15(2):129-133. doi: 10.1037/emo0000033