4 fețe ale lui Mihai Eminescu

Lavinia Banică, conf. dr.

Departamentul Limbă, Literatură, Istorie și Arte

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

15 iunie 2020

(timp de lectură: 6 - 7 min)

În primii ani în care s-a îndeletnicit cu arta scrierii în versuri, Eminescu a scris mai multe poezii ocazionale. Este binecunoscut faptul că însăși poezia de debut i-a fost prilejuită de tristul eveniment al morții profesorului său, Aron Pumnul. A mai scris, până în 1872, încă 3 poezii provocate de dispariția unor prieteni sau a unor personalități, printre care și Ion Heliade Rădulescu. După 1872, Eminescu a renunțat la poezia ocazională (evident, o astfel de poezie este contrară firii sale și modului său de creație). Cele 14 poezii publicate de Eminescu până la debutul în Convorbiri literare sunt relativ puțin cunoscute publicului larg și ar fi și mai puțin cunoscute dacă ediții prestigioase (cum ar fi cea a lui Perpessicius) n-ar începe tocmai cu ele, din motive cronologice. La 19 ani, Eminescu era, categoric, un versificator virtuos, stăpân al unei prozodii complexe. Numai că, la acea vârstă, se pare că nu prea avea ce spune despre sine însuși... Cine a fost Mihai Eminescu până să ajungă la Ființa poetică pe care o cunoaștem?

Eminescu înainte de Eminescu (1850-1869)

Născut, conform actelor oficiale, la 15 ianuarie 1850 la Botoșani, Mihai Eminescu era al 7-lea copil dintre cei 11 ai căminarului Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi. Familia Eminovici era originară din Banat, în Timișoara pe la 1700, unul din strămoșii poetului avea rangul de emin (funcționar inferior în administrația turcească).

Ca orice personalitate puternică, viitorul poet a întâmpinat dificultăți în anii de formație, a trecut printr-o serie de crize. Conținutul imaginar al rememorărilor de mai târziu vorbește mai curând de o copilărie frustrată decât de una fericită. În mijlocul unei familii numeroase, copilul era singuratic și visător (“Fiind băiet păduri cutreieram”). Inadaptabilitatea de care a dat dovadă încă din anii copilăriei apare clar în relația cu școala. După o pregătire inițială acasă, Eminescu a fost trimis la liceul din Cernăuți, unde s-a adaptat greu rigorilor școlare. În primii ani a fugit de câteva ori acasă, din care cauză a fost obligat să repete de câteva ori clasa. La Cernâuți îl atrăgea mai mult figura profesorului Aron Pumnul, care i-a devent un fel de părinte spiritual. A fost găzduit de profesor și a avut acces liber la bogata lui bibliotecă, unde s-a întâlnit, prin celebrul Lepturariu cu tot ce s-a scris în poezia română până atunci. Prima lectură din Schopenhauer datează tot din acești ani de liceu. Încă din anii gimnaziului, Eminescu citea, în mod curent, din germană și franceză, ceea ce i-a deschis de timpuriu largi orizonturi culturale.

În primăvara lui 1866, după moartea lui Aron Pumnul, Eminescu părăsește școala și familia, plecând cu o trupă de teatru aflată în turneu. Timp de 3 ani (1866-1869), Eminescu a dus o viață agitată și nestatornică, peregrinând prin țară cu diverse trupe teatrale și stabilindu-se, pentru scurtă vreme la Blaj (unde a încercat, fără success, să ia bacalaureatul), la Giurgiu (unde a fost hamal în port) și la București. A visat, desigur, să devină actor. Nu a trecut niciodată de simpla figurație și a fost folosit ca sufleur sau ca traducător. Lumea teatrului l-a fascinat ca o lume a imaginației opusă prozaismului vieții cotidiene, din acea perioadă datând și primele proiecte dramatice.

Cum aminteam mai înainte, a debutat la începutul lui 1866, într-un volum colectiv editat de 20 de elevi de la Cernăuți, cu prilejul morții lui Aron Pumnul.

Primul Eminescu (1869-1876)

În toamna lui 1869, căminarul Eminovici și-a regăsit fiul rătăcitor și l-a recuperat, trimițându-l student la Viena. Aici, pentru că nu avea diploma de bacalaureat, s-a putut înscrie ca “student extraordinar”, având  dreptul să audieze orice curs dorește, fără însă a da examene și a-și putea finalize studiile. Eminescu a beneficiat din plin de posibilitatea de a circula în voie prin sălile de curs ale universității vieneze, urmând nu numai cursuri de tip umanist, ci s-a inițiat în matematică, astronomie, fizică, medicină, științe economice. Vastitatea și profunzimea acestor cunoștiințe l-au determinat mai târziu pe Constantin Noica să-l numească “omul complet al culturii române”.

A sosit vremea să “atace” revista care, la scurt timp de la apariție, și-a câștigat un prestigiu cert. După două poeme de bună calitate, “Venere și Madonă” și “Epigonii”, a dat la iveală prima sa capodoperă, “Mortua est!”.

Întâlnirea lui Eminescu cu cenaclul Junimea și cu Titu Maiorescu a fost crucială pentru destinul tuturor; Eminescu și-a însușit ideologia și estetica Junimii, citindu-și operele la ședințele cenaclului și publicându-și marea majoritate a poeziilor și prozelor la Convorbiri literare (Maiorescu a găsit în Eminescu o întruchipare perfecta a idealului și gustului său estetic).

Simultan cu explozia de informații și cu această creștere a auto-exigenței prin includerea în cel mai select grup literar al vremii, se mai produce un alt fenomen, cel puțin la fel de important: Eminescu concepe acum, pe la 20 de ani, trei proiecte literare grandioase: un amplu proiect de evocare istorică (“Memento mori!”), un roman dedicat anului revoluționar 1848 în Transilvania (“Geniu pustiu”) și o drama istorică (“Mira”). Apare acum un contrast între planurile urieșești și volumul redus al operei publicate. Există o vădită discrepanță între ceea ce este publicat - poeme și nuvele bine structurate - și materia poetică haotică a imensului laborator de creație, discrepanță care va produce, mai târziu, dificila problemă a postumelor.

Al doilea Eminescu (1876-1883)

Anul 1876 a însemnat pentru Eminescu un moment de criză. În ultimii 2-3 ani, un șir de evenimente nefericite și de insuccese au culminat, acum, cu moartea mamei. Cu 2 ani în urmă se sinucisese la Berlin, Șerban Eminovici, fratele cel mai mare, medic deosebit, care era conștient de suferința, degradarea și sfârșitul care-l aștepta din cauza bolii ce-l va atinge și pe poet. Tot în 1874 a fost nevoit să-și întrerupă studiile datorită suspendării bursei la Universitatea din Berlin (unde fusese trimis împreună cu Slavici în 1872 spre a-și lua doctoratul în filozofie); la întoarcerea în țară a fost nevoit să ocupe funcții mărunte (bibliotecar, revizor școlar, gazetar) și prost plătite. O iubire fără perspective pe atunci, îl lega de Veronica Micle, soția rectorului Universității din Iași. în plan spiritual, în 1876 pare să renunțe la megaloproiectele literare ale epocii vieneze. Era o criză de identitate.

Din punct de vedere exterior, viața lui Eminescu este acum marcată de o spectaculoasă schimbare de decor: este chemat la București, ca redactor al ziarului conservator Timpul. Munca de redacție îi va absorbi, până la marea criză a bolii din 1883, o mare parte din timp și din energie. Zecile de articole publicate îl recomandă drept unul dintre cei mai buni gazetari români. Din păcate, după 1879, semnele bolii se întețesc. Eminescu a trait, în acești ani, iminența catastrofei de care era avertizat. Atitudinea sa a fost mai curând una eroică, decât resemnată sau lacrimogenă. S-a luptat cu boala până în ultima clipă, arma sa principală fiind creația poetică.  După 1876 nu a mai publicat nicio nuvelă, concentrându-se asupra poeziei. A lucrat mult și intens; nu a fost niciodată bogat, dar veniturile ca ziarist i-au permis o viață demnă; a avut tăria morală să renunțe la căsătoria cu Veronica Micle (devenită văduvă), căci a înțeles că-i va deveni o povară din cauza bolii. În general, a renunțat la tot ceea ce însemna o perspectivă personală în viață, concentrându-se asupra creației poetice. Este epoca în care lucrează la ciclul Scrisorilor, la Luceafăr, Glossă, Odă-în metru antic, Sonete, Rugăciunea unui dac. Aceasta este perioada de vârf a creației sale.

Eminescu după Eminescu (1883-1889)

Marea criză a bolii psihice (melancolie depresivă) a pus capăt activității sale poetice. Trei mari crize au zguduit psihicul celui ce fusese un om de o inteligență și de o putere de muncă deosebite. Au fost făcute mari eforturi pentru ameliorarea bolii (Viena, Italia, Odessa); totul a fost inutil, pentru că, la 15 iunie 1889, Eminescu a murit, la 6 ani după prima criză, fără sa mai fi revenit vreodată la starea de dinainte. Omul Eminescu a supraviețuit, fizic, 6 ani marelui poet. Din punct de vedere spiritual, și-a încheiat evoluția meteorică în 1883, la 33 de ani.

Manuscrisele poetului au fost recuperate de Titu Maiorescu chiar în ziua declanșării primei mari crize. El a selectat un număr de poezii, printre care și Glossă, Odă…., Mai am un singur dor, Peste vârfuri și le-a adăugat celor publicate până atunci de Eminescu în Convorbiri literare; este primul și unicul volum de versuri ce i-a apărut în timpul vieții. La câțiva ani după moartea poetului, Maiorescu a donat Academiei teancul de manuscrise cuprinzând 5000 de coli cu scris mărunt - aproape tot ce a scris Eminescu.

N.B. Există doar patru fotografii despre care se știe cu siguranță că îl reprezintă pe Mihai Eminescu