Ciuma lui Justinian (541-542 d.Hr.)

George UNGUREANU, lector. univ. dr.

Specializarea Istorie, Universitatea din Pitești,

Departamentul limbă, literatură, istorie și arte

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

6 mai 2020

(timp de lectură: 4 - 5 min)

Printre pandemiile care și-au câștigat un substanțial (chiar dacă tragic) renume, de-a lungul istoriei, s-a numărat și Ciuma lui Justinian, denumită după faimosul împărat romano-bizantin, care a domnit la Constantinopol între anii 527 și 565 d. Hr. În acea vreme, Imperiul Bizantin, numit oficial  Imperiul Roman de Răsărit, era cel mai înfloritor stat din lumea creștină, Occidentul fiind grav afectat de urmările marilor migrații (Imperiul Roman de Apus se prăbușise în anul 476).

Cele mai cunoscute surse narative contemporane cu evenimentele sunt istoricul  Procopius din Cezareea (500-570, date aproximative), Evagrie Ponticul (536-594) și, pentru vestul Europei, Grigore din Tours (536-594).

Interesul pentru această calamitate a cunoscut variații notabile în istoriografie, de-a lungul timpului. Astfel, pentru multă vreme, subiectul a fost cvasi-inexistent, inclusiv în sinteze de istorie bizantină devenite clasice. De exemplu, nu regăsim nimic despre el în bine-cunoscuta sinteză a lui Georgi Aleksandrovici Ostrogorski (1902-1976). Câteva informații și aprecieri sunt incluse însă în sinteza lui A.A. Vasiliev (1867-1953).  După ce arată că epidemia fusese precedată de alte calamități, precum foametea și câteva cutremure de pământ, bizantinologul rus plasează focarul originar, cel puțin pentru lumea bizantină, în orașul-port egiptean Pelusium. Acest fapt a favorizat răspândirea zvonurilor despre o pretinsă origine etiopiană a bolii, Etiopia având, în imaginarul colectiv bizantin al epocii, reputația unei surse nesecate pentru epidemii și alte dezastre. O variantă mult mai credibilă, peste veacuri, leagă izbucnirea epidemiei de prezența în corăbiile negustorilor a  șobolanilor purtători de microbi. Din Egipt, molima s-a răspândit inițial în Siria și Palestina, ulterior în Constantinopol, iar din acest centru politic, demografic și comercial, s-a extins atât spre Est, afectând succesiv Asia Mică, Mesopotamia și Persia, cât și spre Vest (Sicilia, Peninsula Italiană etc.). Vasiliev mai menționează faptul că în capitala imperială epidemia a ținut patru luni, însuși Justinian fiind la un pas de moarte, și apreciază mortalitatea ca enormă. Alte consecințe grave ale ciumei au fost oprirea activităților agricole și abandonarea a numeroase orașe și sate.

În secolul XX, s-au afirmat ca domenii de studiu interdisciplinare colapsologia (studiul dezastrelor naturale) și istoria mediului înconjurător, ceea ce a făcut ca subiecte precum cel de față să se bucure de mai multă atenție și să beneficieze de o tratare mai profundă și sistematică, implicând o serie întreagă de descoperiri și progrese tehnico-științifice. Astfel, în anul 2013, cercetările au confirmat ipotezele și speculațiile anterioare, privind responsabilitatea bacteriei Yersinia Pestis, aceeași care avea să provoace și Moartea Neagră (pandemia de ciumă bubonică), la jumătatea secolului al XIV-lea, în vremea lui Boccacio și Geoffrey Chaucer. Coroborând descrierile simptomatologiei cu analizele efectuate asupra unor schelete din secolul al VI-lea, unde a fost identificat ADN-ul Yersinia Pestis, s-a putut ajunge la concluzia că în vremea lui Justinian s-a produs prima mare epidemie datorată agentului patogen amintit. Originea geografică a bacteriei a putut fi stabilită în zona munților Tian-Shan, care despart Asia Centrală de spațiul chinez. Aici a fost identificată, pe bază de ADN, prezența Yersinia Pestis în organismul unor oameni decedați în jurul anului 180, iar expansiunea parazitului spre vest a fost pusă de unii cercetători  în legătură cu  migrația populațiilor hunice.

În privința ratei de mortalitate a maladiei, aceasta era, incontestabil, foarte mare în rândurile celor afectați direct. În privința mortalității la nivel general demografic, persistă încă anumite incertitudini. O apreciere relativ recentă indică un număr de circa 5.000 de victime înregistrate zilnic, la Constantinopol, în perioada de apogeu a epidemiei; potrivit acestei interpretări, epidemia ar fi ucis circa 40%  din populația constantinopolitană și un sfert din populația bazinului est-mediteranean.

O contribuție ultra-recentă a doi cercetători, Lee Mordechai și Merle Eisenberg, pune sub semnul întrebării viziunea apocaliptică asupra evenimentelor de la 541-542. Cei doi cercetători arată că mențiunile scrise despre epidemia de ciumă constau în referiri generale, pasagere și tangențiale (inclusiv în  actele oficiale emise în perioada aprilie-august 542, când Constantinopolul era afectat de molimă), sau izolate (cazul inscripțiilor epigrafice din Africa de Nord și Sicilia). Reducerea greutății monetare nu a depășit 10%,  ceea ce pare să infirme aprecierile despre efectele economice catastrofale, iar cercetările arheologice nu au  relevat nici o scădere dramatică a populației sau a speranței de viață, și nici o aglomerare sau extindere bruscă a cimitirelor.

Replici ale pandemiei din anii 541-542 s-au înregistrat până la jumătatea secolului al VIII-lea, fără a avea însă intensitatea sau amploarea celei inițiale.