„Ciuma Antonină” – o pandemie devastatoare la apogeul Imperiului Roman

Florian Matei-Popescu, conf. univ. dr. și c.p. I Institutul Național de Arheologie Vasile Pârvan – Academia Română

Specializarea Istorie, Universitatea din Pitești,

Departamentul limbă, literatură, istorie și arte

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

4 mai 2020

(timp de lectură: 4 - 5 min)

Colecția de vieți de împărați romani de la Hadrian la Carus și Carinus (117-284 p. Chr.), cunoscută sub numele de Historia Augusta (SHA- Scriptores Historiae Augustae), redactată de un singur autor în jurul anului 395 p. Chr., menționează în biografia împăratului Lucius Verus (161-169 p. Chr.), coregent împreună cu mult mai celebru frate, Marcus Aurelius (161-180 p. Chr.), că în anul 166 p. Chr., la întoarcerea din expediția orientală, o epidemie s-a răspândit în toate provinciile Imperiului Roman și chiar în Parthia:

SHA, Vita Veri 8, 1-2:

Fuit eius fati ut in eas provincias per quas rediit Romam usque luem deferre videretur. Et nata fertur pestilentia in Babylonia, ubi de templo Apollinis ex arcula aurea, quam miles forte inciderat, spiritus pestilens evasit, atque inde Parthos orbemque complesse.

A fost destinul lui (al lui Lucius Verus) ca să aducă molima în toate provinciile prin care s-a întors și până la Roma. Se spune că epidemia a apărut în Babylonia, de unde miasma a scăpat dintr-o casetă de aur din templul lui Apollo, pe care o deschisese din greșeală un soldat, cuprinzând apoi Parthia și întreaga lume.

Odată ajunsă în Imperiul Roman, epidemia a făcut ravagii mai bine de două decenii, până spre sfârșitul domniei lui Commodus (180-192 p. Chr.), ultima izbucnire majoră fiind înregistrată de istoricul Cassius Dio în anul 189 p. Chr. (Istoria romană 72, 14, 3; a se vedea și Herodian, Istoria romană de la moartea divinului Marcus 1, 12, 2 ). Însuși împăratul Marcus Aurelius a murit la Vindobona, în timpul războiului contra cvazilor, marcomanilor și sarmaților:

SHA, Vita Marci 28, 4:

Sexta die vocatis amicis et ridens res humanas, mortem autem contemnens ad amicos dixit: quid de me fletis et non magis de pestilentia et communi morte cogitatis

În a șasea zi după ce și-a chemat prietenii, luând în râs lucrurile lumești și disprețuind moartea, le-a spus: de ce plângeți după mine și nu vă gândiți mai degrabă la molimă și la moartea comună (adusă de aceasta)?

S-a presupus că în 169 p. Chr., Lucius Verus a murit tot din cauza epidemiei:

SHA, Vita Marci 14, 6:

Placuit autem urgente Lucio, ut praemissis ad senatum litteris Lucius Romam rediret. Via quoque, postquam iter ingressi sunt, sedens cum fratre in vehiculo Lucius apoplexi arreptus periit.

A decis apoi, după ce a insistat Lucius (Verus), ca, după ce fusese trimisă înainte o scrisoare senatului (prin care se anunța victoria împotriva germanicilor), Lucius să se întoarcă la Roma. Pe drum, însă, după ce purseseră, aflându-se cu fratele (Marcus Aurelius) în caleașca, Lucius a pierit, lovit de apoplexie (la Altinum în Venetia).

SHA, Vita Veri 9, 10-11:

Composito autem bello in Pannonia urguente Lucio Aquileiam redierunt, quodque urbanas desiderabat Lucius voluptates in urbem festinatum est. Sed non longe ab Altino subito in vehiculo morbo, quem apoplexin vocant, correptus Lucius depositus e vehiculo detracto sanguine Altinum perductus, cum triduo mutus vixisset, apud Altinum periit.

După ce a fost încheiat războiul din Pannonia, la insistența lui Lucius, s-au întors la Aquileia (Marcus Aurelius și Lucius Verus). Apoi, întrucât Lucius tânjea după voluptățile urbane, s-au grăbit spre Urbe (Roma). Dar, nu departe de Altinum, Lucius (Verus) a fost deodată lovit de boala, pe care o numesc apoplexie, pe când se afla în caleașcă. După ce a fost coborât din caleașcă și a avut hemoragie, a fost dus la Altinum, unde, după ce a mai trăit trei zile fără să vorbească, a pierit.        

Epidemia s-a suprapus peste războaiele marcomanice (166-170 p. Chr.). Pierderea multor soldați și mortalitatea produsă de epidemie l-au îndemnat pe Marcus Aurelius să recruteze sclavi, gladiatori, tâlhari din provincia Dalmatia și din zona Dardaniei (zona sudică a provinciei Moesia superior, în linii generale Republica Macedoniei de Nord), chiar și membri ai milițiilor civile ale unor orașe grecești, precum și germanici. Într-adevăr, listele cu legionarii lăsați la vatră în 195-196 arată că un număr important de soldați au fost recrutați in 169-170:

SHA, Vita Marci 21, 6-8:

Instante sane adhuc pestilentia et deorum cultum diligentissime restituit et servos, quemadmodum bello Punico factum fuerat, ad militiam paravit, quos voluntarios exemplo volonum appellavit. Armavit etiam gladiatores, quos obsequentes appellavit. Latrones etiam Dalmatiae atque Dardaniae milites fecit. Armavit et diogmitas. Emit et Germanorum auxilia contra Germanos. Omni praeterea diligentia paravit legiones ad Germanicum et Marcomannicum bellum.

Și persistând încă într-adevăr molima, (Marcus Aurelius) a restaurat cu foarte mare grijă cultul zeilor și a pregătit pe sclavi pentru armată, așa cum fusese făcut pe vremea războiului punic, pe care i-a numit Voluntari după exemplul Volones (din timpul războiului punic). A înarmat și pe gladiatori, pe care i-a numit Deferenți. I-a făcut militari și pe tâlharii Dalmației și ai Dardaniei. I-a înarmat și pe diogmiți. A tocmit și trupe auxiliare dintre germanici împotriva germanicilor. Cu toată grija a pregătit apoi legiunile pentru războiul germanic și marcomanic.

Mortalitatea în rândul armatei, dar și în rândul populației civile, a fost foarte ridicată:

            SHA, Vita Marci 17, 2:

et eo quidem tempore quo pestilentia gravis multa milia et popularium et militum interemerat.

În timpul în care (războaiele marcomannice)  molima violentă a luat viețile a mii de civili și militari.

Răspândirea epidemiei și mortalitatea ridicată au dus la înăsprirea legilor referitoare la interdicțiile de înmormântare, fiind interzise chiar înmormântările din vilele rustice:

            SHA, Vita Marci 13, 3-6:

Tanta autem pestilentia fuit ut vehiculis cadavera sint exportata sarracisque. Tunc autem Antonini leges sepeliendi sepulchrorumque asperrimas sanxerunt, quando quidem caverunt ne quis villae adfabricaretur sepulchrum, quod hodie servatur. Et multa quidem milia pestilentia consumpsit multosque ex proceribus, quorum amplissimis Antoninus statuas conlocavit.

Atât de mare a fost însă molima încât cadavrele erau transportate cu căruțele și cu telegile. Atunci cei doi Antonini (Marcus Aurelius și Lucius Verus) au adoptat într-adevăr legi mai aspre în ceea ce privește înhumarea și mormintele, când au interzis oricui să-și construiască un mormânt la casa de la țară, (prevedere) care și astăzi este respectată. Și multe mii (de oameni) au murit de asemenea din cauza molimei, mulți dintre cei cu obârșie ilustră, celor mai nobili dintre aceștia Antoninus (Marcus Aurelius) le-a ridicat statui.

Cercetarea modernă, pe baza descrierii simptomelor de către celebrul medic al antichității, Galenus, care și-a pierdut aproape toți sclavi din cauza epidemiei, a tras concluzia că trebuie să fi fost vorba de o epidemie de variolă (deși există încă dubii serioase!), care este extrem de violentă când lovește o comunitate fără niciun fel de imunitate, copiii fiind extrem de vulnerabili. Epidemia s-a transformat rapid în pandemie, întrucât din Parthia a ajuns și în China, unde este atestată în 173, 179 și 182 p. Chr.

Evidența papirologică din Egipt, indică o scădere a plătitorilor de taxe între 33 și 47%, ceea ce indică că cel puțin în zona Fayum, mortalitatea produsă de epidemie (loimos) a fost destul de ridicată (spre exemplu Soknopaiou Nesos, au murit 59 de plătitori de taxe din 244, între septembrie 178 și ianuarie 179 p. Chr., iar alți 19 au murit în februarie).

Au existat trei vârfuri importante ale epidemiei în Imperiul Roman:

1. în anii 168-170;

2. în anii 179-181;

3. și în anii189-191 p. Chr.

Alte izbucniri ale epidemiei nu mai sunt apoi menționate pe timpul dinastiei Severilor (193-235 p. Chr.).

Chiar dacă criza a fost într-adevăr importantă, iar mortalitatea ridicată, ideile care subliniază rolul acestei epidemii în criza din secolul al III-lea sunt, fără îndoială, cu totul exagerate, având în vedere că până și în Egipt, unde avem surse directe, mortalitatea nu pare a fi depășit o treime din populație și acest fapt doar în anumite vârfuri ale epidemiei. Cu atât mai puțin, nu poate fi estimat impactul asupra economiei și dezvoltării civilizației romane în general. Pentru zona danubiană, dinastia Severilor este perioada de cea mai mare înflorire, mai ales în provinciile pannonice, moesice și dacice, ceea ce contrazice ideea impactului devastator al epidemiei asupra economiei și societăților provinciale.

Bibliografie

Scriptores Historiae Augustae with an English translation by David Magie, volume I, Cambridge MA, London, 1991 (reprinted).

Toate traducerile în limba română îmi aparțin, am evitat traducerea românească, Istori Augusta, trad. D. Popescu, București, 1971, întrucât am dorit să propun versiuni cât mai aproape de originalul latin, chiar dacă nu sunt cursive în limba română.

C. Bruun, The Antonine Plague and the ‘Third Century Crisis’, în O. Hekster, G. de Kleijn, D. Slootjes, Crises and the Roman Empire. Proceedings of the Seventh Workshop of the International Network Impact of Empire (Nijmegen, June 20-24, 2006), Leiden-Boston, 2007, p. 201-217.

R. P. Duncan-Jones, The Antonine Plague Revisited, Arctos 52, 2018, p. 41-72.