De ce avem nevoie de bătrâni şi de ce nu ne putem permite să îi pierdem într-o pandemie? Trei răspunsuri pur poetice

Gheorghe SĂVOIU, prof. univ. dr. habil.

Departamentul Finanţe, Contabilitate, Economie

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept

05 iunie 2020

(timp de lectură: 7 - 8 min)

Coexistă mai multe răspunsuri la asemenea întrebări legate de pierderea bătrânilor din cauza pandemiei virusului Covid-19 şi toate par la fel de fireşti ca şi interogaţiile în sinea lor. Ceea ce oferă acest text, în mod original, este o alternativă poetică la fiecare răspuns în parte. O primă constatare proverbială susţine următorul adevăr după care cine nu are bătrâni va trebui să-i cumpere ! Acest răspuns s-ar traduce prin recunoaşterea deschisă a unei valori specifice a bătrâneţii, a acelui altceva ce apare numai cu majorarea neaşteptată a vârstei, cu supravietuirea peste praguri obişnuite, un mod unic de a gândi, care valorizează şi lipsa de valoare, care structurează şi ceea ce este de nestructurat, care sintetizează atent idei nesintetizabile şi care în acelaşi timp nu ascunde ceea ce este ascuns de toată lumea, nu expune ceea ce este expus de ceilalţi şi nu dezminte ceea ce este universal dezminţit… Acest alt mod de exprima gândurile izvorâte din puterea de a privi cu ochii neispitiţi de orgoliile tinereţii sau chiar ai maturităţii, sub atingerea sau în apropierea tot mai evidentă a momentului propriei dispariţii, de a ierta perpetuu şi cu o intensitate ascendentă, secundă după secundă, toate vorbele şi gesturile celor răi sau disperaţi şi, mai ales, acea manieră de a simplifica cele mai complicate probleme, printr-o simplă iertare a păcatelor celor mai mult sau mai puţin tineri, concentrează maximal în bătrâni şi bătrâneţe o înţelepciune a gândului curat sau a discernământului alegerilor profund îndreptăţite, a blândeţii cuvântului dat sau a alinării prin sfaturi bune a suferinţelor celorlalţi, a calmului propriei acţiuni sau a răbdării la reacţia nepotrivită a altora, redefinind orizontul fiinţei umane printr-o abordare realistă a continuităţii vieţii şi destinului, prin simpla acceptare a morţii ca unica destinaţie a fiinţei umane şi singura certitudine a unui parcurs vital unic etc. Am selectat pentru acest răspuns o primă exemplificare poetică:

 

Epitaf  rustic
Memoriei bunului Gheorghe Stan şi soţiei sale celei dintâi

 

Doi coconi plângeau la plită 

Focul nu–i îmbărbăta,

Mama Luţa împietrită

Se stingea…

 

Lacrimi cad mărgăritare

Rar, din ce în ce mai rar,

Luţa nu dorea să plângă

În zadar…

 

Era nor, era pe seară

Inima îi pâlpâia

Luţa nu voia să moară

Trebuia…

 

Rece vânt de noapte adie, la mormânt

Iar lumini de parafină s-au sfârşit…

Chipul Luţei alb răsare din pământ,

Doar în suflete este vie, negreşit…

 

(Săvoiu, G., 2008. Ostenind cu îngerii. Poeme angelice, deopotrivă citadine şi rurale, Editura Universitară Bucuresti, p. 49)

 

Bătrâneţea şi bătrânii se înţeleg excelent şi se asociază echilibrat cu copilăria şi nepoţii. Bătrânii rămân la fel de curaţi în jocul lor cu nepoţii purtaţi în braţe sau ţinuţi pe genunchi, într-o simetrie sufletească izbitoare, iar această potrivire de semicercuri brâncuşiene devine eternă, semănând prin simplitatea adecvării cu simbolistica porţii sărutului. Deseori, bătrânii caută copiii cu bucurie şi cu dorinţa de a le împărtăşi adevăruri mai mari sau mai mici ale vieţii trăite, transformându-se în simboluri uimitoare ale copilăriei, aşa cum transpare şi din cea de-a doua exemplificare poetică, de mai jos:

 

Moş Gavrilă -  Îngerul Vaideenilor

 

Cu desaga-i ostenită din pridvor,

Moş Gavrilă vorbe duce plin de zor,

Şi le vântură degrabă, ars de dor,

În răscruce, cui e sete, la izvor…

Moş Gavrilă, când aleargă-ntre cuvinte,

Ore trec ca şi secunde răstignite.

Fugi din calea-i, drag copile orişiunde,

Pân ce plasa vorbelor nu te va prinde…

Şi-ai să uiţi de toţi şi toate

Împietrit rămas în drum,

“Şezi o ţâră drag nepoate,

Doar o vorbă să-ţi mai spun…

 

Dragul moşului, spre ziuă se făcea
Dinspre Frăsinet în taină că venea,
Înger de trei ori înaripat,
Adăstând la poartă-n marginea de sat”.
„Moşule, îmi zice, chicotind,
De mai eşti pe lume, e-un mister,
Am venit să-ţi cer degrabă împăcat
În coşciug să şezi culcat şi nu pe pat…
Ai uitat de datorie, când şi când,
Şi coşciug şi pălărie, încercând,
Să te uiţi pe cer cum norii trec
Şi cum ale tale zile molcom îi petrec..”

 

„Dragul moşului – îmi zice pus pe şagă –
Nu vrei să ajuţi acum la treabă,
Hai să coborâm din pod, coşciugul,
Să-i găsesc, probându-l, beteşugul…”
Şi te ameţeşte moşul ca o muscă în pahar
Te izbeşte calm cu vorba, iar şi iar,
Lumea toată, iată, moşu-a renăscut,
Doar cuvântul fost-a lucrul de-început…
Săculeţul de pe sală, iar e plin,
Vorbele-l aşteaptă, cerul e senin,
Moş Gavrilă însă a întârziat,
A plecat în lumea celor care tac..

 

(Săvoiu, G., 2008. Ostenind cu îngerii. Poeme angelice, deopotrivă citadine şi rurale, Editura Universitară Bucuresti, p. 80).

 

Fără de bătrâni şi de bătrâneţea lor minunată, lumea aceasta ar fi cu mult mai tristă şi, desigur, cu mult mai conflictuală, iscând patimi tot mai nepotolite, lipsită de finalul firesc al netezirilor calme ale cuvintelor nepotrivite şi al rotunjirilor necesare ale cifrelor izbitoare, generând activităţi în exces, lipsită de naturaleţea inactivităţilor, pierdută în cugetări oarbe şi solilocvii lipsite de sens, nelimitată de repausurile necesare sufletului şi de tăceri binemeritate în mijlocul amintirilor. O a treia şi ultimă exemplificare poetică descrie parţial importanţa transformării tristeţei bătrânilor în veselie şi a relelor tratamente în atitudini respectuoase faţă de cuminţenia bătrâneţii:

 

Bătrânii trişti

 

Stihurile nu au moarte, rostuite-s pentru dor,

În perena “zi din noapte”, nu doar păcătoşii mor...

Clipă după clipă, în eternitate, totu-i trecător,

Pân’ la bătrâneţe, ultimul hotar, într-un trist ogor.

 

Dar din câţi muriră ori din câţi s-au dus

Numai unii intră-n ţara cea de sus

Cei ce petrecură, făr-a fi răpus

Clipa simplităţii, tainicele şoapte. 

Sunt bătrânii trişti, fără de păcate...

 

Vorba lor rămâne demnă şi lumească,

Timpul n-are forţa să o domolească.

Ei bătrânii trişti gândului dau curs

Cu un ultim suflu, care parcă-n ciudă, încă n-a apus!

 

Că Egipt prin lume des a fost tradus

Par să fie vorbe care s-au mai spus

Mintea nu înşală tainica lucrare

Este chiar Stromate, altfel scris covoare...

 

De-o citeşti tu speră ca-n acest Egipt, sub a lumii boltă

Să ajungi bătrân, să–nţelegi din toate, fie doar şi-o iotă

Preacurată faptă şi-mblânzită soartă să îţi fie dotă

Tăul tău de-nţelepciune, într-o veşnic neîmplinită voltă...

 

(Săvoiu, 2020)

 

Cred că orizontul academic înseamnă si un pic de filosofie şi de poezie, fie şi numai legată de trecerea timpului, iar grija faţă de vârsta batrâneţii, a unei batrâneţi împlinite, un punct necesar pe agenda educaţiei tinerei generaţii de studenţi … Convieţuirea sub criteriul unei minima moralia între generaţii de profesori şi de studenţi se validează sau se invalidează şi în timpul pandemiilor. Astfel şi nevoia de a avea bătrâni veseli şi nu trişti este una firească, pentru ei, pentru copiii şi nepoţii lor...