„CARPE DIEM” A DEVENIT OARE „ÎNŢEPENIRE EDUCAŢIONALĂ ÎN ASTĂZI” ŞI „CERCETARE CAPTIVĂ” ÎNTR-UN PREZENT LIPSIT DE VIITOR?

Gheorghe SĂVOIU, prof. univ. dr. habil.

Departamentul Finanţe, Contabilitate, Economie

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept

15 noiembrie 2020

(timp de lectură: 20 - 25 min)

1. Introducere

Într-o societate unde educaţia academică şi cercetarea supravieţuiesc exclusiv printr-un comportament Carpe diem, “înţepenirea” aparent involuntară în astăzi şi, deopotrivă, “captivitatea” cert premeditată într-un prezent lipsit de viitor nu pot oferi nici perspectivă şi nici viziune anticipativă noilor generaţii de studenţi, profesori şi potenţiali cercetători. Într-un context prelungit deja la aproape trei decenii de aşteptare continuă, o resemnificare multidisciplinară a comportamentului Carpe diem ar mai putea oare aduce lumină în această criză morală majoră a societăţii româneşti? Dar cum anume să fie nuanţat un prezent înţepenit şi captive, pentru a se moderniza şi pentru a genera, la final, un mediu academic competitiv educaţional şi în paralel o cercetare ştiinţifică de real nivel european în unversităţile româneşti, multe dintre ele lipsite practic de orice tradiţii?

Autorul celebrului aforism Carpe diem, a fost, nimeni altul, decât faimosul poet Quintus Horatius Flaccus [1]. Aforismul ce i-a adus o milenară notorietate şi l-a consacrat, în asemenea măsură, încât îl redactăm în acest text cu majuscule, ca semn de respect pentru intuiţia lui ieşită din comun, referitoare la comportamentul uman, a fost versificat într-o odă dedicată Ad Leuconoen (Oda, I, XI). O semnificaţie clasică a textului latin, din care se desprinde succinta formulare „Spem longam reseces. Dum loquimur fugerit invida aetas: carpe diem, quam minimum credula postero” s-ar transcrie în româneşte astfel: „Speranța după timp ți-o păsuiește. Căci vremea, cât de rea, se scurge cât vorbim: culege ziua cea de astăzi, ce va fi mâine noi nu știm.” [2]

Diversele nuanţări ale lui Carpe diem au plecat de la constatarea iniţială că „în vreme ce vorbim, timpul invidios, ostil, maliţios va fi fugit deja”, trădând un optimism relativ robust, tocmai din senzaţia creată prin lipsa încremenirii în prezent. Cu toate acestea, prin parafrazări diverse şi succesiv deformante sau chiar deviante ale textului original al lui Horaţiu, de către o mare parte din autori, s-au multiplicat neaşteptat de mult sensurile finale, oricare dintre aceste resemnificări conturând în diferite vremuri, trăsături specifice mai curând ale acelor timpuri, decât adevărul peren exprimat de poet. Sensurile şi nuanţele adăugate au evoluat astfel către texte sintetice de un pesimism total, ca „trăiește momentul ca și cum ar fi ultimul” sau către forme intermediare de genul „bucură-te de ziua de azi și încrede-te prea puțin în cea de mâine” ori spre incertitudini fireşti, cum ar fi „trăiește ziua de astăzi pentru că poate nu vei cunoaşte cum va fi cea de mâine” sau chiar provocatoare „profită de ziua de azi, având cât mai puţină încredere în cea de mâine”… [3]

Aproape nicio generaţie nu s-a putut abţine de la nuanţarea permanentă a sensurilor unor expresii clasice majore, ceea ce a dus uneori şi la denaturarea gravă a acestora… În general, o explicație simplă a acestui fapt rămâne aceea de natură pur psihologică sau comportamentală. Viitorul prefigurat în sensul original prin latinescul postero este prin urmare unul tot mereu restructurant şi destul de des reevaluat probabilistic, cu o speranță aproape matematic justificată pentru ziua de mâine. Ultimele secole au asimilat tot mai clar Carpe diem cu anticiparea unei vieţi situate din ce în ce mai aproape de concepţia matură şi neconflictuală a lui Leibniz, conform căreia prezentul conține trecutul și este plin de viitor sau astăzi conţine pe ieri și împreună vor fi permanent incluse în mâine.

Pentru mediul academic modern, Carpe diem perceput şi nuanţat exclusiv din perspectiva multidisciplinară se dovedeşte a fi unica soluţie de resemnificare continuă, într-un lanț de incluziuni de probabilități, detaliate temporal şi spaţial, recuantificate în manieră dual bayesiană în raport cu viitorul imediat, a priori şi a posteriori fiecărei generaţii în parte. [4]

2. Resemnificarea multidisciplinară a unui nou Carpe diem

Poetic, Carpe diem deţine sensuri nenumărate şi chiar nepereche, în funcţie de natura specifică a trăirii fiecărui poet în parte. Apelul la Mihai Eminescu este la îndemâna noastră, a românilor, nu numai când ne simţim presaţi ori lipsiţi de timp şi spaţiu, dar, mai ales, atunci când căutăm argumente creative multidisciplinare. [5] Carpe diem în manieră eminesciană se redefineşte în mod fatal şi ireversibil, ca prezent plasat exclusiv în limitele precarităţii, alternativ dezagregativă şi agregativă, compunând şi descompunând generaţie după generaţie. Un prezent captiv sie însuşi şi aflat în contact cu trecutul sau viitorul, delimitează în versuri un Carpe diem exprimat aritmetic discret şi uneori chiar absolut, în mod iniţiatic şi tainic ritmat. Mihai Eminescu reuşeşte să sinteteze în mod fericit, conturând repaosul şi echilibrul divin, transpus într-un dans poetic purificat, în cadenţele desăvârşirii atitudinale sau comportamentale tocmai acest tip de Carpe Diem [6]:

„Cu mâine zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi,

Şi ai cu toate astea’ n faţă,

De-a pururi ziua cea de azi...”

Poetul traduce Carpe diem drept o eternitate a succesiunilor apariţiei şi dispariţiei, creşterii şi descreşterii, similar delimitării aritmetice a unei constante sau unui reper fundamental de tipul zero, o valoare care a şi lipsit o vreme îndelungată din algebra antică, fiind preluat din Asia de greci ca zephir...

În paralel şi totuşi destul de aproape de sensul  poetic anterior, de fiecare data când îşi dilată ars poetica proprie, educaţia şi cercetarea academică nu anulează pragmatismul necesar şi nici nu renunţă la efortul specific, ci dimpotrivă, îşi amplifică nivelul oscilaţiilor actului creativ în sine, prin valori tot mai dispersate, măsurate obsesiv a priori şi a posteriori.

Temporal, argumentarea unui Carpe diem modern se bazează pe o variabilă pregnant istorică, care a fost şi rămâne una total diferită de aceea de natură fizică ori statistică, filosofică ori filologică etc. Orice timeline perceput simplu ca o cronologie şi oricare investigaţie de tip istoric reprezintă tendințe comportamentale “înghețate în prezent” şi definesc un concept frecvent “înţepenit” sau în repaos fie absolut fi relativ, asemeni spiţei de neam sau arborelui genealogic datat sau întrerupt cu fiecare dintre noi, până la proxima apariţie a unor noi descendenţi... Nefiind continuu deschisă spre viitor, variabila istorică renunţă nefiresc de uşor la reprezentarea stadiulului evolutiv, conferit prin graficul dinamic şi, asemenea succesivităţii unui expozeu fotografic sau derulării unui instantaneu după alt instantaneu, expune în principal o concretizare ce se doreşte unică, dar nu este sigur decât selective. Timpul ca variabila istorică descrie o gamă de trasee singulare, încheiate la momentul prezent, dat sau analizat. Toate aceste variante de itinerarii deterministe, neechivoce şi ireversibile devin cu uşurinţă mituri în interpretări istorice sau se transformă în destine, în filosofie, prin imortalizare meditativă şi chiar canonizează exprimări ca fiind corecte ori adecvate în filologie, caracterizând parţial diferite evoluţii ale unor generaţii în timp. Totul se petrece în ipoteza validată, tot de istorici, după care fiecare generaţie academică are teoria ei selective, una diferită de toate celelalte care au precedat-o. Retrospectiv, orice timeline sau cronologie rămâne aşadar o evoluţie unică a unor variante solitare definitorii dar destul de rar solidare, uniform delimitate de intervale certe, care au pierdut vitalitatea alternativelor şi care “împietresc” prin inferenţă o întreagă generaţie, de îndată ce ajung în timpul prezent. Carpe diem în viziunea istorică conferă repaus sau eternizare, lipsind însă viaţa de oglinzile unui viitor, parțial cert pe termen scurt, pronunțat incert pe termen mediu şi complet nesigur pe termen lung. Carpe diem, într-o abordare istorică, transformă prezentul într-un punct istoric, cu rol unic dar nu de intersecție trecut - viitor, ci de destinaţie finală. Prompt sau istoric, se ascunde astfel clivajul variantelor evolutive dintr-un trecut al certitudinii totale într-un acum vag conturat, fără a lua nicio clipă în considerare viitorul unor incertitudini în dinamica lor naturală de la parțialitate, către semiconturare, pentru a ajunge la completitudine formală şi chiar determinism final.

Istoric, Carpe diem poate îngheţa timpul sau înţepeni chiar în eternitatea lui “azi”… Similar, lipsa continuităţii principiilor educaţionale şi de integritate a cercetării ştiinţifice, alături de absenţa unor asocieri între variantele prospective ale aceloraşi activităţi de educaţie şi de cercetare induc procese de stagnare, îngheţare sau înţepenire, fotografiind stadii fără însă a contura şi evoluţiile unor generaţii.

În mitologia greacă antică, timpul a fost portretizat prin nemilosul Kronos (Cronus), un zeu “atoateprădător”, care îşi ucide copiii, pentru a nu i se putea atribui nicio vârstă, fiind desprins de toate reperele obişnuinţei. Conform logicii acestui portret, timpul clasic al fizicii a fost firesc şi de la bun început separat de spațiu. Cronologia generată în fizica newtoniană a fost unică și absolută, destinată evaluărilor ireversibile, care majorează entropia şi generează astfel acordul tuturor observatorilor cu privire la durata schimbărilor informaţionale, pentru ca ulterior în teoria relativității, timpul absolut să dispară pur şi simplu. [7] Fiecare persoană şi, de aici pe cale de consecinţă, fiecare generaţie diferit personificată şi întrupată, deţine propriul său timp sau propria măsură temporală ori cronologie, în calitate de observator individual, dar şi în cazul unui grup de observatori. Aceasta face ca transformarea timpului absolut din fizica clasică în timp relative, în cadrul celei moderne să adauge natural spaţiul ca suport şi să confere echilibrul final unui nou concept Carpe diem. [8] Timpul fizic modern, devenit tot mai personalizat în raport cu spațiul unui univers în expansiune, face ca analogia dintre noul Carpe diem şi atitudinea sau comportamentul asociativ mai mult sau mai puţin intens al unor generaţii vremelnice şi locale să genereze frecvent argumente de clasificare, ordonare şi chiar ierahizare intergeneraţională [3].

În relativitatea absolută a fizicii moderne, timpul fizic devine captiv în raport cu spaţiul şi, reciproc, se produce sau se consumă diferenţiat spaţial, tot aşa cum spaţiul se dilată sau se contractă diferenţiat temporal, trecutul devenind inexistent, iar viitorul unul maxim dilatat şi inaccesibil. Toate aceste contururi fizice oferă un Carpe diem al expansiunii teritoriale relative simultan cu unul al relativizării absolute temporale.

Prin analogie cu conceptul spaţiu – timp din fizică, educaţia academică şi cercetarea ştiinţifică pot pierde trecutul şi se pot dilata şi inaccesibiliza, dacă nu sunt abordate asociativ sau împreună. în cazul fiecărei generaţii în parte.

Folosind motorul de căutare Google pe Internet, se constată statistic că aforismul Carpe diem oferă aproximativ 56.500.000 de rezultate în 0,79 secunde, în timp ce Bing identifică doar 4.670.000 de rezultate. O variație atât de amplă între rezultatele celor două căutări, soldate în frecvențe substanţial diferite, descrie o dublă tendință: a) un proces multidisciplinar de extindere a unui Carpe diem care a devenit un concept comportamental tot mai difuz în corpul diferitelor opinii ştiinţifice; b) o anomalie evolutivă ascendentă și o eterogenitate a conținuturilor acordate unui Carpe diem, care coexistă firesc cu conceptul bayesian de probabilitate statistică a priori şi a posteriori. Probabilitatea prezentului în raport cu trecutul este de tip a posteriori, fiind întotdeauna egală cu 1 (unu) sau procentual cu 100% şi defineşte un proces unic de devenire retrospectivă, în timp ce probabilitatea variantelor referitoare la viitor, calculate tot în raport cu același prezent rămâne în mod natural a priori, cel mai frecvent având valori scăzute şi foarte scăzute (parțial incerte) sau chiar necunoscute (complet incerte) [9].

Statistic, Carpe diem nu se mai poziționează echilibrat, tipic şi esenţial între trecut și viitor, pornind de la simpla explozie în viitor a oricărei tendințe care transcende trecutul și ajunge la un prezent pe care încearcă în zadar să-l perpetueze. Carpe diem pierde astfel tendinţa centrală şi amplifică dispersia structurală pentru a se ramifica asimetric, în exces şi arborescent spre viitor, disipându-şi probabilistic prospectiva… În oglindă, educaţia academică şi cercetarea ştiinţifică la nivelul unei generaţii se reorientează şi ele asimetric, în exces şi arborescent către un viitor tot mai intens anticipat, destructurat şi cuantificat prin foresight, ca ansamblu de variante prospective.

Carpe diem descinde filosofic din Epicur (341-270 Î.C.), din morala plăcerii şi din şcoala epicureică, găzduită într-o antică grădină din nord-vestul oraşului Atena. Într-un spaţiu - timp permisiv, dar şi specific unui dialog filosofic, devenit ulterior celebru ca “grădina lui Epicur”, unde senzaţia, percepţia şi experienţa empirică dau împreună contur unei realităţi care nu trebuie să tulbure liniştea sufletului şi, în acest scop, descriu împreună ataraxia ca mulţumire sau plăcere, apărută numai atunci când mintea omului este relaxată sau odihnită. În şcoala epicureică, această contopire prin cunoaştere conştientă specifică unei minţi educate are dimensiuni psihologice certe şi deţine un rol pragmatic evident, eliberând fiinţa umană de superstiţii şi temeri religioase, asigurând simultan şi o revigorare spirituală, cu rădăcini adânci în materialismul lui Democrit. Epicur conferă libertăţii omului o esenţă deviantă în raport cu idealismul platonic şi creştin prin conceptul clinamen. În abaterea accidentală ce apare în mişcarea şi în structura unicităţii aparente a atomului, prin clinamen, Epicur identifică o deviere care face posibilă o recombinare infinită şi o multiplicare eternă de chipuri si atitudini, conferind universului o infinită diversitate finală [12]. Paradigma epicureniană a fost preluată în poemul „De rerum natura”, de un alt faimos poet latin, Lucretius, pentru a deveni mai apoi o expresie pe deplin lămuritoare şi un pilon conceptual apt să explice diversitatea, în tumultul Renaşterii şi implicit al resemnificării educaţiei şi cercetării [13]. Filosofic, Carpe diem pare a oferi un alt sens profunzimii, ca o compensare a neliniştilor şi neplăcerilor umane, conferită omului prin cunoaştere ca „exces şi nestăpânire de sine”. Profunzimea epicureniană rămâne aparent paradoxală şi astăzi, dacă reflectăm asupra faptului că în conformitate cu relatarea păstrată de discipolul Metrodoros, Epicur dispunea de „un trup bolnav şi plăpând”. Carpe diem nu descrie modern o filosofie a plăcerii supreme ci, mai degrabă, un hedonism ascetic fundamentat de o etică exigentă, care se axează pe educaţie raţională, pe voinţă solidă, pe judecată adecvată, pe ajutor al celui care cunoaşte (mentor) dat aceluia care doreşte să devină mai cultivat şi astfel să cerceteze mai departe (discipol), în acest fel eliminând teama şi durerea din viitorul total incert sau din înfricoşătorul postero. Epicureic, Carpe diem demitizează, anulează dogme, diminuează prin educaţie preventivă extensia răului ignoranţei şi fabulaţiilor, precum şi dezagregarea spirituală a condiţiei omului, propunând un mod optimist de a trăi timpul prezent, cu o mai mare intensitate şi fără să îl mai tulbure neîncetat prin teama de viitor. Filosofic, Carpe diem invită la o meditaţie epicuriană despre dorinţe naturale şi nenaturale, necesare şi nenecesare, suficiente şi insuficiente, continui şi discontinui, convergente şi divergente, independente şi dependente, în armonie şi lipsite de armonie etc. Într-o simetrie perfectă cu filosofia, Carpe diem ameliorează multe dintre efectele ignoranţei, cultivând binele, adevărul şi frumosul şi evitând cât este posibil durerea, falsul şi inesteticul, prin atitudini intens motivate de tip academic, atât educaţional cât şi în cercetare.

Din punct de vedere filologic, Carpe diem nu se poate redimensiona printr-o exprimare condensată în prezent sau apelând la o poziţie echilibrată în raport cu trecutul şi viitorul. Carpe diem a pierdut şi aici calitatea de concept central, tipic şi esențial, cu un rol major median sau modal, oferind un răspuns sau o soluţie comunicativă, în care prezentul este plasat filologic în apropierea unui trecut structurat variat şi intensificat diferit, un trecut care nu se mai află aproape de loc în conexiune cu viitorul. Acest lucru se poate constata dintr-o evaluare simplă, pur aritmetică a modalităţilor gramaticii latine de a exprima dezechilibrat şi mai intens multiplicat trecutul, prin excese graduale în raport cu viitorul vag, incert şi monocrom. Aceeaşi imagine asimetrică rezultă şi dintr-o analiză axată pe grile şi evaluată prin şabloane gramaticale în limba română, care moşteneşte cu mare mândrie o genă milenar contagioasă, a unei limbi latine considerate justificat drept mamă. Acest lucru devine şi mai evident, cu atât mai mult cu cât limba română a supravieţuit într-un spaţiu filologic, plasat sub o mare presiune lingvistică slavă, căreia i-a rezistat cu o obstinaţie mai mult decât lăudabilă. Dacă există preferinţe moderne către limba engleză, atunci dintr-o la fel de scurtă analiză a subtilităților relației gramaticale existente între „time” și „tense”, se dezvăluie un dezechilibru filologic similar, în care Carpe diem ordonează şi densifică mult mai multe evenimente din trecut şi aproape deloc sau foarte puţine din viitor, indiferent de durate, intervale, perioade, periodicităţi etc. Filologic sau lingvistic, locaţia predilectă pentru Carpe diem este una mult mai aproape de trecut, decât de viitor. [3] În cele din urmă, Carpe diem se resemnifică nu ca expresie a unei izolări în prezent, şi nu domină timpul vorbirii în limbile invocate sau chiar şi în alte limbaje derivate (informatic, juridic, indicial, etc.)  pe care le locuieşte şi care devin astfel în mod curios mai puţin sensibile la trecut, mai esopice, uneori chiar plate la spaţii şi timp şi nefiresc de înceţoşate ori redundante.

Naraţiunea educaţională academică şi investigaţia specifică cercetării ştiinţifice sunt filologic sau lingvistic atât antimodale cât şi antisimetrice, în raport cu clasicul Carpe diem, accentuând nevoia unui plasament comportamental şi atitudinal revizuit, cu faţa şi în straturile spaţiale diferenţiate ale viitorului, ce trebuie să se dezvolte în evantai amplificat sau chiar expandat pe termen foarte scurt, scurt, mediu, lung şi foarte lung...

3. Trei remarci finale

Prin noile sale sensuri sau cu ajutorul unor resemnificări moderne, clasicul Carpe diem devine tot mai nuanţat: i) mult mai poetic, dilatându-şi aşadar ars poetica proprie de tip pro sau contra, dar şi amplificând oscilaţiile a priori şi a posteriori; ii) profund istoric sau tot mai izolat şi selectiv; iii) mai puţin fizic, devenind mai diluat şi chiar lipsit de acces, atunci când nu este simultan şi spaţializat; iv) tot mai dispers din punct de vedere statistic, dobândind o asimetrie, un exces şi o arborescenţă tot mai vizibil orientată ca interes spre viitorul intens particularizat probabilistic, pierzând clar tendinţa centrală deţinută iniţial; v) tot mai uşor ameliorabil filosofic, cu accente evidente de diminuare a unor efecte cauzate de ignoranţă; vi) resimţind filologic nevoia dezvoltării cu faţa spre viitor, într-un evantai amplificat şi expandat pe termen foarte scurt, scurt, mediu, lung şi foarte lung...

Mindfulness-ul modern aduce în discuţie un nou tip de conservare a clasicului Carpe diem, prin intenţia declarată de a repune dezideratul reconcentrării pe timpul prezent, în prim planul educaţiei academice şi al cercetării ştiinţifice: a) cu scopul declarat de a spori acuitatea privirii, ca simbol al cunoaşterii prin observare şi cercetare continuă (aportul online fiind unul tot mai relevant); b) a majora importanţa gândului ca esenţă meditativă a unei educaţii şi cercetări anticipative şi adaptive la realitate; c) dilatând aprecierea valorii reale a cuvântului prin dialog şi a impactului faptei prin echipe şi proiecte, încercând astfel să se evite hoinăreala inutilă, în manieră individuală, pentru a mări eficienţa educaţională şi de investigare; d) păstrarea itinerariului critic şi personal în educaţie şi cercetare, ca scop final major, dar şi ca soluţie inspirată şi creativă a minţii umane de a călători retrospectiv şi, mai ales, prospectiv.  

Atunci când o întreagă generaţie trăieşte uitată în trecut sau îşi concepe viaţa cel mult ca o “înţepenire educaţională involuntară în astăzi” ori ca “o captivitate premeditată a cercetării într-un prezent fără viitor”, această generaţie se risipeşte şi se vas tinge cu siguranţă asemeni unei efemeride. Carpe diem subliniază tot mai clar nevoia noilor generaţii de studenţi, profesori şi cercetători de a trăi prezentul în toată profunzimea lui, dar şi cu pasiunea şi dorinţa vie de cunoaştere a variantelor detaliate ale viitorului, de care depindem practic cu toţii şi care se conturează mai ales printr-un prezent odată asumat. Altfel, inutilitatea omului şi implicit a umanităţii riscă să provoace sentimente apăsătoare şi surprinzătoare în educaţia academică la fel ca şi în cercetarea ştiinţifică, după cum constata Dalai Lama: „Ce mă surprinde cel mai mult la umanitate? Omul. Îşi sacrifică sănătatea pentru a face bani. Apoi îşi sacrifică banii pentru a-şi recupera sănătatea. Apoi este atât de nerăbdător cu gândul la viitor, încât nu se bucură de prezent. Rezultatul e că nu trăieşte în prezent, dar nici în viitor. Trăieşte de parcă n-ar muri niciodată şi apoi moare fără să fi trăit.”

Unde se află oare din punctul de vedere al educaţiei academice şi al cercetării ştiinţifice fiecare universitate în parte, în aceste momente dificile, aflate atât sub impactul unor consecinţe sanitare şi medicale grave ale unei pandemii globale, cât şi sub presiunea efectelor de o amploare fără precedent ale unei recesiuni economice deosebit de profunde? Să punem aşadar în faţa noastră oglinda de sensuri Carpe diem şi să ne privim chipul împreună!

Bibliografie

[1] Horatiu, 2007. Ode. Epode. Satire. Epistole. Bucuresti: Editura Gramar Mondero.

[2] Costa, T. Nichita, M. 1980. Horatius: Opera omnia, Bucuresti: Editura Univers.

[3] Săvoiu, G., Țaicu, M., Mîndreci, G. 2020. Can Carpe Diem Explain why Present is not a Median Tense between Past and Future? ESMSJ, vol 9(1), pp. 35 - 40.

[4] Săvoiu, G. 2014. The Impact of Inter-, Trans- and Multidisciplinarity on Modern Taxonomy of Sciences. Current Science vol. 106, pp. 685–690.

[5] Săvoiu, G. 2009. Mihai Eminescu corifeul şi Gheorghe Zane întemeietorul unei noi discipline de graniţă denumită istoria economiei naţionale, Conferinţa ştiinţifică internaţională Dezvoltarea economico-socială durabilă în cadrul euro-regiunilor şi zonelor transfrontaliere. Euroregiunea Siret-Prut - Nistru, 19-20.06 2009, Iaşi, Ed.Tehnopres, Iaşi, vol VI, pag. 371-385.

[6] Eminescu, M. 1884, Poesii, Bucureşti: Editura Socec.

[7] Hawking, S. 2005. A brief history of time: From the Big Bang to Black Holes, Bucharest: Editura Humanitas.

[8] Hawking, S, Penrose R.1996. The Nature of Space and Time. Princeton:Princeton University Press.

[9] Săvoiu, G. 2014. Statistical Thinking. The Contribution of Its Research Methods and Models to Modern Trans-, Inter-, and Multi-Disciplinarity, Bucharest: Editura Universitară.

[10] Florian, M. 1992. Indrumare în filosofie, Bucureşti: Editura  ştiinţifică.

[11] Onfray, M. 2008. O contraistorie a filosofiei. Înţelepciunile antice, Iaşi: Editura Polirom. 

[12] Mihăiescu, H. și Papu, E. (trad.) 1950. Epicur, Lucrețiu, București: Editura de Stat.

[13] Campbell, G., 2003. Lucretius on Creation and Evolution: A Commentary on De rerum natura, Book Five, Lines 772–1104, Oxford, UK: Oxford University Press.