Universitatea Națională
de Știință și Tehnologie
POLITEHNICA București

Universitatea Națională
de Știință și Tehnologie
POLITEHNICA București

Logo incredere
Instituție de învățământ superior cu grad de încredere ridicat Logo ARACIS
Româna English Français

In memoriam LUIZA PETRE PÂRVAN: ar fi împlinit 80 de ani

Ștefan Găitănaru, Maria-Cristina Pîrvu, Ștefan Munteanu

Departamentul Limbă, Literatură, Istorie și Arte

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

09 decembrie 2023

(timp de lectură: 15 min)

 

 

Luiza Petre Pârvan (9 dec. 1943 - 15 dec. 2017) a devenit cadru didactic al actualului Centru Universitar Pitești în 1966, la doar 4 ani după înființarea acestei instituții de învățământ superior, pe atunci numită Institutul Pedagogic. A venit aici, în cadrul secției de Litere, când instituția abia numărase prima ei promoție de absolvenți și a rămas aici – cu intermitența anilor 1984-1989, când activitatea secțiilor filologice s-a întrerupt – până la pensionare, fapt ce justifică din plin considerarea ei printre fondatorii universității piteștene. Trei importante rațiuni o detașează pe Luiza Petre Pârvan ca un autentic întemeietor al învățământului superior local: prezența aici de la „începuturi”; tinerețea (nu avea nici 23 de ani!) – sau, altfel spus, faptul că nu era „împrumutată” de la București, cum erau profesorii „de tranziție”, care își aveau carierele în altă universitate – tinerețe care a făcut posibilă și longevitatea activității sale aici; și, esențial, înființarea unor domenii de studiu care au existat pe plan local pentru că le introdusese (adusese) ea, iar unele din acestea (ca stilistica) nu aveau „școală” nici la București.

Luiza Petre Pârvan, pe treptele Facultății de Filologie,

Pitești, 23 sept. 1967

 

Pentru acest moment omagial – 80 de ani de la nașterea Luizei Petre Pârvan – am ales o prezentare a ei în cuvintele unui coleg, unei studente și... unui profesor al său! Din lipsă de spațiu, doar câte unul din fiecare categorie și, din același motiv, doar fragmente din textele lor complete.

 

Dintre colegi, am optat pentru gândurile lui Ștefan Găitănaru, actualmente profesor emerit al Centrului Universitar Pitești și, anterior, preț de 20 de ani Decan sau Șef de Catedră (alternativ) la Facultatea de Litere. Motivul acestei alegeri este că profesorul Găitănaru deține poziția privilegiată de a putea vorbi de două „doamne Petre” și e istoric entuziasmant să observi cum cea dintâi, mama Luizei Petre Pârvan, care a trăit în alt oraș și fără nicio legătură (aparentă) cu universitatea, a avut ea însăși o influență atât de puternică asupra celor care au profesat aici și au construit viața Facultății de Litere.

 

 

Prof.univ.dr. Ștefan Găitănaru, scrie: Un om între oameni și cărți

 

„Când am venit [în 1977] ca asistent universitar la Institutul de Învățământ Superior din Pitești, acesta avea deja o tradiție de 15 ani.

 

Nu-mi amintesc exact cum a început comunicarea dintre noi, dar doamna Luiza Petre Pârvan, auzind că sunt vâlcean și că terminasem un liceu de tradiție de acolo (actualul „Alexandru Lahovari”), s-a interesat de niște profesori celebri din Râmnic [...]. Eu am întrebat-o direct dacă este rudă cu doamna Petre, bibliotecara liceului. M-am bucurat auzind că era chiar fata dânsei. Pentru că un capitol din viața mea, poate cel mai important pe linia direcționării spre filologie, s-a petrecut în biblioteca acestui liceu.

 

În capitolul Biblioteca și romanul [din volumul Don Quijote - un metaroman de Luiza Petre Pârvan] primul motto, semnat de Thomas Carlyle spune că: „Adevărata universitate a zilelor noastre este o bibliotecă”, iar, în ultimul motto, Jorge Luis Borges consemnează: „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci”.

 

La mine, convingerea avea o traiectorie mai simplă: aveam un profesor slab la literatură la liceu. Făceam zilnic naveta și în pauzele de la terminarea lecțiilor, până la ședințele sau la antrenamentele de după masă, n-aveam timp s-ajug și să mă-ntorc. Mergeam la sala de lectură de la bibliotecă. Fiindcă lucrul acesta se întâmpla destul de des, doamna Petre, mama doamnei Luiza Petre Pârvan, a început să se intereseze de mine. Îmi aducea cărți: când a auzit că am avut revelația Mitului lui Sisif al lui Albert Camus, mi-a adus Sartre („Trebuie să citești și asta”). În altă zi, când a aflat că, în loc de masa de prânz, mâncasem doi covrigi, mi-a adus un ceai cald. Mi-a lăsat acasă comentariile lui Murnu, ca să-l înțeleg pe Eminescu; când a auzit că-mi place Blaga (auzise: luasem o olimpiadă pe județ cu poezia blagiană) mi-a adus un volum de poezii de Eugenio Montale (să fac o comparație între ei).

 

De la profesorul meu de română din liceu învățasem un lucru foarte important, care m-a obsedat toată viața: să nu fiu ca el. Doamna Petre însă, cu o mare generozitate, îmi deschisese toate ferestrele.

 

Am vorbit despre toate acestea cu Luiza, fiica dânsei, și mi-am dat seama că multe dintre calitățile mamei se regeneraseră.

 

[M]ultitudinea de cărți pe care le-a scris Luiza Petre Pârvan (transformarea cititorului în autor) și pe care le-am citit, uneori imediat după ce apăreau, sunt adevărate pietre de temelie în formarea științifică a unui filolog. Sunt și astăzi. Consemnez aici câteva: Teoria literaturii, 1992; Critica literară  în secolul al XX-lea. Orientări moderne, 1993; Cercetări de poetică și stilistică, 1994; Romantismul. Studiu stilistic, 1995; Scurtă introducere în teoria textului, 1996.

Luiza Petre Pârvan și studenți din Promoția 1973

 

M-am întrebat, și oricine se poate întreba, de ce această activitate febrilă a doamnei profesoare după anul 1990. La această dată se înființase, pe vechile structuri ale Institutului Pedagogic, Universitatea din Pitești și se reluase învățământul filologic. Și doamna profesoară a înțeles mai bine decât toți ceilalți că, pentru a face filologie, nu e suficient să ai autorizare sau acreditare, să ai studenți, să ai biblioteci și laboratoare. Trebuia să faci cercetare în care să angajezi studenții, fie direct, fie prin emulația pe care o generai în mijlocul lor.

 

Dintre cărțile semnate de Luiza Petre Pârvan două m-au impresionat în mod deosebit. Nu e vorba de o simplă impresie: le-am studiat cu creionul în mână, conspectând toate ideile, le-am învățat poate mai bine decât studenții și mai ales m-am folosit de ele, pentru studiile mele de semiotică și critică literară, „furându-le” metoda sau multe dintre tehnicile propuse.

 

Mi se întâmplă și astăzi, când recomand doctoranzilor analiza pragmatică a unor texte din cadrul temelor propuse. Nu e suficient să le recomand pe Dominique Maingueneau, pe Anne Reboul, Jaques Moeschler sau Jean-Michel Adam, Mariana Tuțescu... Ei studiază, cunosc mai bine sau mai puțin bine teoria și se întorc la mine cu o întrebare pe care nici nu mai trebuie să mi-o pună („Cum să fac?”). Le recomand o carte foarte actuală, după care am învățat și eu: Strategii textuale și argumentative în „Țiganiada” (2002), de Luiza Petre Pârvan. E o cale. Sigur, sunt și altele, dar eu sunt dator să le ofer măcar una.

 

Cu la fel de mare interes am primit și am studiat Don Quijote, un metaroman (2000), pe care o consider cartea cea mai valoroasă a doamnei Pârvan, cartea cea mai valororasă de critică literară scrisă vreodată la Universitatea din Pitești și una dintre lucrările de bază ale exegezei romanului lui Cervantes, de oriunde. [...]

 

Sigur, pot spune multe, dar un singur lucru n-aș vrea să-l uit [despre Luiza Petre Pârvan]: un sentiment acut de corectitudine prin (pe) care s (l)-a impus printre colegi și care tuturor ne-a folosit foarte mult.

 

La o ședință, îi spusesem mai înainte că mă pregăteam de o perioadă de insomnie. Trebuia să verific un dosar de acreditare ce urma să fie depus în câteva zile. Colegii îmi dădeau ce le ceream, dar știind că eu dam tușa finală (îi învățasem prost), lăsau multe în seama mea. Era o muncă aproape infernală: programe de uniformizat, de corelat, de actualizat, cu motivații, obiective, bibliografie... La ședință, doamna Luiza Petre Pârvan a pus piciorul în prag: „nu putem lăsa totul în seama lui Ștefan. Și oricum, lucrurile vor ieși mult mai bine decât dacă ar lucra singur”. A făcut ad-hoc un colectiv în care s-a pus prima; totul a devenit mai ușor și, sigur, rezultatele au fost mai bune. A fost o lecție importantă în devenirea mea ca manager.

 

Au fost și situații mai „rele” ce mă vizau direct și a intervenit (o făcea și pentru alți colegi), restabilind adevărul, „salvându-mă”. Avea în acest sens o judecată fermă, infailibilă, ce ajungea repede la evidențe, cu o mare credibilitate (autoritate) chiar în fața conducerii universității.

 

Pentru toate acestea și pentru multe altele, îi rămân toată viața dator. Dânsa a rămas, oricum, un exemplu rar de profesor care și-a ridicat profesionalismul la cele mai înalte cote de exigență și și-a dus calitatea de om tot acolo.”

 

 

Maria-Cristina Pîrvu, studentă la Litere (franceză-engleză), 1995-1999, scrie: Cel mai frumos fel de a fi în lume

 

„Doamna Luiza Petre Pârvan este un om incredibil.

 

Educaţia aleasă, cultura solidă, profesionalismul său de înaltă clasă impuneau respect, iar felul în care ele erau asociate cu luciditatea unei minţi (ascuţite ca o sabie), cu eleganţa şi discreţia unei vieţi (trăite în castelul cărţilor), cu generozitatea zâmbetului şi echilibrul sufletului, era o dovadă de nobleţe. Nivelul ridicat de exigenţă (faţă de sine, înainte de toate) traducea un simţ al onoarei şi al valorilor de apărat, un sentiment adânc al cauzelor nobile pentru care se cuvine să lupţi mai cu seamă atunci când nimeni nu pare să mai creadă în ele.

 

Înfruntând până la capăt, cu luciditate şi cu zâmbet, greutăţile existenţei, viaţa dânsei a fost şi continuă să fie un exemplu de demnitate şi curaj, în sensul înalt al trăirii ei, ca o formă absolut personală de afirmare a verbului a fi. Noutatea acestui fel de a fi îşi trage seva din felul nou, cu totul aparte, cu care dânsa a ştiut să fie în lume: cum a ştiut să fie Doamna (pentru cei care au cunoscut-o în afara catedrei), autoarea (pentru cei care îi citesc cărţile), profesoara (pentru cei care i-au fost studenţi sau elevi).

 

Ca profesoară, cu multă disciplină şi rigoare, cu seriozitate şi entuziasm, doamna Pârvan este dovada vie a faptului că vremea cavalerilor pedagogiei nu s-a stins. Cu pălărie pe cap şi cu un umor subtil, în faţa unui amfiteatru întreg, profesoara de teoria literaturii parcurgea straturi de cunoaştere, traversa mereu graniţele disciplinelor literare şi ale diferitelor curente ale criticii, frontierele epocilor istorice şi ariilor lingvistice, cu temeinicie şi cu multă fineţe, dăruindu-se pe sine, ca persoană (cercetătoare şi cititoare) în actul transmiterii acestei arte-ştiinţe către ceilalţi. Doamna [împlinea] menirea didactică în sensul bun şi prietenos al cuvântului: cu blândeţea sfatului şi cu veselia împărtăşirii de idei şi vioiciunea dialogului astfel iscat.

 

Luiza Petre Pârvan a ştiut astfel să fie Doamna Pârvan, cu nobleţea unui Don Quijote, dar şi cu feminitatea şi înţelepciunea de rigoare. (Una dintre cele mai frumoase cărţi ale sale este, de altfel, un eseu de teorie literară dedicat tocmai romanului acestui erou: Don Quijote, un metaroman.)

 

 

Ca autoare, Luiza Petre Pârvan a lucrat în sensul etimologic şi profund filologic al termenului (lat. auctor = cel care adaugă ceva textului, care îl augmentează). Originalitatea creaţiei sale aminteşte de gestul cu care romanul lui Don Quijote amestecă genul epic şi genul liric, tragicul şi comicul, urmând, pas cu pas, ritmul vieţii şi al cărţilor, între bibliotecă şi drumurile prin lume, construind astfel o formă literară care afirmă cu tărie forţa libertăţii – o libertate dobândită prin scris, cucerită în mod personal (nici nu se poate altfel), cu fiecare rând din eseuri.

 

Stilul rezervat al Luizei Petre Pârvan consta în a se retrage, ca autor, cât mai mult din textul creat pentru a-i lăsa loc cititorului să exploreze, să creeze, să fie. Poate că acesta este cel mai frumos fel de a fi în lume: să îi ajuţi, să îi laşi pe ceilalţi să fie. Cum pot ei, cum vor ei mai bine. Scriind, Doamna lăsa cititorului libertatea de a crea o lume întreagă, o punte imaginară între fiecare rând şi cel care îi urma. Fiecare rând al Doamnei deschide un drum al cititului, un „posibil”. El deschide poarta unei lumi. Este o cheie, o esenţă, un moment crucial. Totul poate începe din acel punct.

 

Luiza Petre Pârvan ne dădea tuturor o idee despre cum putem să fim: să fim unii în relaţie cu ceilalţi. Cum? Creând, inventând această relaţie de fiecare dată, în funcţie de fiecare om, adaptându-ne la fiecare, căutând, visând şi făcând (a face, în greacă, se tălmăceşte poiein, cuvânt din care se trage substantivul poem), ducând mai departe jocul acesta profund, cu fruntea ridicată spre ideal, ca un adevărat Don Quijote.

 

Doamna Luiza Petre Pârvan a trecut înspre mai multă fiinţă.”

 

 

Prof. univ. dr. Ștefan Munteanu (1920-2012), lingvist, stilistician, profesorul Luizei Petre Pârvan la Universitatea din Timișoara (1961-1966), scrie în 23 mai 2000: O activitate de pionierat

 

Luiza Petre Pârvan s-a consacrat unei activități de pionierat la fostul Institut Pedagogic din Pitești, o instituție de învățământ superior aflată atunci în curs de dezvoltare.

 

Chiar și o enumerare parțială a cursurilor predate de Luiza Petre Pârvan atestă spectrul larg al preocupărilor sale: Teoria literaturii și literatura comparată, Lingvistică matematică/Gramatici formale, Teorie și analiză literară, Teoria textului, Teoria criticii, Analiza discursului, Istoria limbii române literare etc. Domeniile în care a adus contribuții originale, prin temeinica sa pregătire filologică, bazată pe informație bogată atât din sursele românești, cât și cele străine, sunt: teoria literaturii, poetica, stilistica, limba literară.

 

Analizele Luizei Petre Pârvan se caracterizează printr-o foarte izbutită supunere la obiect a ideilor. Familiarizată cu direcțiile cele mai noi din domeniul cercetării lingvistice, asociate cu noile cuceriri teoretice și metodologice înregistrate în ultimele decenii de cercetare poetică și nu mai prejos de cea stilistică, Luiza Petre Pârvan găsește de fiecare dată locul potrivit unde aceste concepte și metode își justifică luarea în considerare și aplicarea lor în analiza textului poetic. În felul acesta, informația de la care se pornește și pe care se sprijină demonstrația nu face decât să pună în lumină, de la caz la caz, temeiurile științifice ale demersului întreprins de autoare, împreună cu nota de originalitate a interpretării.

 

De subliniat, de asemenea – particularitate deloc neglijabilă într-o lucrare științifică – forma cultivată și concentrată a „stilului” Luizei Petre Pârvan, stil a cărui trăsătură distinctă este eleganța expresiei, însușire ce stă sub semnul echilibrului și al judecății diferențiate, dictate de spiritul critic.

 

Apreciez fără rezerve contribuția doamnei Luiza Petre Pârvan pe tărâmul cercetării filologice, diversitatea preocupărilor domniei sale și spiritul modern de care se lasă, cu succes, călăuzită. Am convingerea și bucuria că domnia sa va avea încă multe de spus pe terenul investigației filologice în anii ce urmează.”

 

Notă: prof.univ.dr. Luiza Petre Pârvan a fost cadru didactic al instituției de învățământ superior actualmente numită Centrul Universitar Pitești între 1966-2003. I s-au acordat 3 Medalii Jubiliare (în 1997, 2002, 2007) de către Senatul Universității din Pitești pentru „Merite deosebite în dezvoltarea învățământului superior românesc”. Sala de Lectură a Bibliotecii Universitare din corpul B al Facultății de Teologie, Litere, Istorie și Arte îi poartă numele din 9 dec. 2019.

 

 

Stiri
S.I.I.M.A.D.C.
Am uitat parola
Acest site foloseste "cookies" pentru a usura navigarea in site si numararea vizitatorilor intr-o perioada de timp. Prin continuarea utilizarii acestui site va dati acordul folosiri acestora. Multumim pentru intelegere. Apasati aici pentru mai multe informatii.