Hristos este același, ieri și azi și în veci

pr. Prof. univ. dr. Nicolae Brînzea

Departamentul de Teologie Ortodoxa

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

15 aprilie 2020

Trăim vremuri nu tocmai plăcute pentru omenire, cauzate de infecția cu noul coronavirus și spaima generată de frica morții, pe care o poate cauza acest nou virus, în fața căruia omul nu are încă imunitate. Lăsând teama la o parte și făcând apel la rațiune ar trebui să ne comportăm cu mai multă înțelepciune, fără a cădea în isteria unei Apocalipse fără Apocalipsă (care va veni la vremea ei rânduită de Dumnezeu, însă nu acum, cu siguranță - nu insist pe teologia acestui subiect, aceasta fiind bine cunoscută de teologi). Atitudinea noastră în aceste vremuri deloc ușoare trebuie să rămână călăuzită de îndemnul scripturistic al virtuților teologice: credința, nădejdea și dragostea. Lepădarea virtuțilori nu face decât să slăbească imunitatea noastră duhovnicească, puterea de a lupta cu virusul păcatului de orice fel, de la mândrie și până la ignoranță. De aceea Scriptura ne poruncește să luăm toate armele lui Dumnezeu, având mijlocul nostru încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoşa dreptăţii, încălţaţi pentru Evanghelia păcii, cu pavăza credinței, coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu ( Epistola către Efeseni, cap. 6, v. 10-17).

Există similitudini evidente între pandemia de astăzi și ciuma sau alte boli molipsitoare de odinioară. Și acum ca și atunci bisericile au fost închise, slujbele interzise pentru public doar și limitate (adică săvârșite doar de clerul care menține aprinsă flacăra speranței, continuitatea jertfei liturgice, învățătura Celui Care este Lumina lumii), obiectele și cărțile de cult au fost igienizate și dezinfectate, bolnavii au fost carantinați, prăvăliile și piețele au fost închise, munca câmpului restricționată, societatea întreagă s-a contractat pentru binele omului, ascultând de porunca lui Dumnezeu, Care dorește ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică (Ioan, cap. 3, v. 15). Dacă toți am pieri fără de minte am forța mâna lui Dumnezeu ca să ridice fii după har din pietre și ne-am dovedi neascultători pentru a nu știu câta oară.

Desigur că trebuie să chibzuim cu mare luciditate la nevoile sociale ale oamenilor în vremuri de boli molipsitoare iar eforturile autorităților trebuie să fie orientate, fără exces de zel, către binele nostru al tuturor. Avem exemplul fugii în Egipt (Matei, cap. 2, v. 13) a Mântuitorului Însuși, Care nu S-a expus pericolului iminent, ci a plecat, temporar, din calea primejdiei. Avem exemplul carantinării (Isaia, cap. 26, v. 20, Levitic, cap. 13, v. 46) celor bolnavi de lepră, care erau scoși și izolați în afara comunității iudaice. Avem exemplul samarineanului milostiv (Luca, cap. 10, v. 25-37) chiar, care plătește găzduirea celui bolnav, hrana și tratamentul lui până la vindecarea lui deplină. Putem vedea aici chiar un simbol al celui care devine un bun samarinean prin donațiile pe care le face în aceste vremuri de pandemie, ajutând societatea în lupta aceasta inegală. Exemplele pot continua, m-am rezumat doar la câteva de esență.

Mai facem aceasta pentru nădejdea Învierii, căci ne spune nouă Sf. Ap. Pavel: Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința noastră (I Corinteni, cap. 15, v. 14). Dar noi știm, credem și propovăduim Învierea, nu spre lauda noastră, a nevrednicilor, ci spre Slava Celui plin de Slavă. Nădejdea Învierii reprezintă inima trăirii creștine, ce nu se poate lua de la noi, chiar dacă acum suntem cu ușile încuiate (Ioan, cap. 20, v. 19 și v. 26), de teama bolii. Ba mai mult suntem îmbărbătați chiar de Mântuitorul Iisus Hristos, Care ne zice: Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei, cap. 18, v. 20). Hristos rămâne prezent în mijlocul nostru, El este și va fi!

Credința noastră nezdruncinată în Dumnezeu este tocmai liantul de legătură cu Acesta indiferent de vitregiile timpului, comuniunea fiind posibilă și participativă în sânul familiei creștine, care este biserica de acasă, nu doar în perioada aceasta dar parcă mai mult acum. Treimic în Persoane este Unul Dumnezeu, treimică este familia creștină cea una, treimici suntem noi oamenii, care ne manifestăm prin gând, cuvânt și faptă. Când lucrurile vor intra pe un făgaș normal (și vor intra cu siguranță) comuniunea se va putea extinde iarăși în forma ei eclezială consacrată. Asta nu înseamnă că familia, biserica de acasă, este vitregită de plinătatea comuniunii cu Hristos, știind faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este același ieri și  azi și în veci (Evrei cap. 13, v. 8).

Să privim așadar cu nădejde spre viitor, lăsând timpul să curgă după rânduiala lui Dumnezeu și nu după rânduiala noastră. Cu siguranță vom ieși biruitori din această încercare vremelnică, cu ajutorul lui Dumnezeu iar dragostea ceștină va putea să înmiresmeze întreaga omenirea cu roada ei tăinuită de pandemie. Să vă iubiți unul pe altul (Ioan, cap. 14, v. 23) ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos și cu acestea El ne-a spus totul! Să rămânem în comuniunea bisericii mari prin biserica mică, ca să fim vii și să preaslăvim cu bucurie și veselie darul sacru al vieții pământești și cerești prin credința, nădejdea și dragostea Învierii. Amin!