Era necesară derogarea României de la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în contextul pandemiei Covid-19?

Ramona Duminică, lector univ. dr.

Departamentul Drept și Administrație publică

Facultatea de Științe Economice si Drept

27 aprilie 2020

(timp de lectura: 8-9 min)

Considerații introductive

 

Pare aproape ireal că în societatea contemporană afirmația lui Montesquieu „Există cazuri în care trebuie să pui un văl peste libertate pentru o clipă, în timp ce ascunzi statuile zeilor” este mai actuală ca oricând. Dând o fină interpretare acestei afirmații și adaptând-o la realitățile zilelor noastre, Nicolas Hervieu arăta recent că „orice „văl asupra libertății” este legitim doar pentru că este sortit să dispară după ce trece „momentul” scurt ce l-a impus. Mai presus de toate, chiar și în circumstanțe excepționale, nu există însă nimic care să orbească complet „zeii”  - drepturile omului -  și să reducă până la tăcere vigilența gardienilor” [1].

 

În fața răspândirii COVID-2, statul are obligația de a lua toate măsurile care se impun pentru a garanta dreptul la viață și la sănătate al fiecărei persoane. Dar, nu trebuie scăpat din vedere faptul că orice măsură sau restricție trebuie să aibă  întotdeauna o bază legală care să fie în  concordanță cu prevederile Constituției și cu legislația europeană și internațională în domeniul drepturilor omului. Respectarea democrației, a statului de drept și a substanței drepturilor și libertăților fundamentale sunt obligatorii. În perioada de excepție pe care o traversăm, poate mai mult ca oricând, drepturile omului trebuie „să fie o busolă valoroasă pentru statele care proiectează măsuri de urgență” [2].

 

1. Temeiul legal al declarării stării de urgență în România și al restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți

 

Starea de urgenţă, așa cum rezultă din art. 3 al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 453/2004, reprezintă „ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situaţii:

a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale;

b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre”.

 

Evoluția situației internaționale determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 la nivelul a peste 150 de țări, declararea „Pandemiei“ de către Organizația Mondială a Sănătății, experiența țărilor grav afectate de evoluția virusului și iminenta creștere a numărului de persoane infectate au fost principalele considerente care au stat la baza deciziei statului român de a lua măsuri urgente, cu caracter excepțional.

 

În acest context, pe 16 martie 2020, în temeiul prevederilor art. 93 alin. 1,  ale art. 100 din Constituția României, republicată și ale art. 3 și art. 10 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/1999, Președintele României a declarat starea de urgență, luându-se totodată măsura restrângerii exercițiului următoarelor drepturi și libertăți în scopul prevenirii răspândirii COVID-19: libera circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la învățătură; libertatea întrunirilor; dreptul de proprietate privată; dreptul la grevă; libertatea economică.

 

Prevederile O.U.G nr. 1/1999 care se referă la această posibilitate a restrângerii unor drepturi se fundamentează pe dispozițiile art. 53 din Constituția României, care reglementează condiţiile şi limitele luării unei astfel de măsuri. Din dispozițiile constituționale menționate rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții pentru a fi posibilă restrângerea exerciţiului unor drepturi:

- restrângerea să se realizeze numai prin lege, motivat de existenţa unor situaţii determinate normativ, care vizează interesul public şi ocrotirea drepturilor fundamentale;

- restrângerea să fie necesară într-o societate democratică; 

- restrângerea să fie proporţională cu situaţia care a determinat‑o;

- măsura de restrângere să nu fie aplicată în mod discriminatoriu;

- restrângerea să fie temporară şi să nu aducă atingere substanţei dreptului sau libertăţii fundamentale.

 

De asemenea, art. 3  din O.U.G nr. 1/1999 stabilește expres drepturile în privința cărora nu sunt admise derogări, nici măcar în caz de stare de urgență. Aceste drepturi sunt:

a) dreptul la viaţă, cu excepţia cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război;

b) tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante;

c) condamnarea pentru infracţiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului naţional sau internaţional;

d) restrângerea accesului liber la justiţie.

 

Dispoziţiile cu caracter de principiu din Constituţia României reflectă reglementările din instrumentele juridice internaţionale în materie, ratificate de țara noastră şi valorifică jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului.

 

2. Despre derogarea României de la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Era necesară? [3]

 

Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, starea de urgenţă poate fi instituită şi menţinută numai în măsura cerută de situaţiile care o determină şi cu respectarea obligaţiilor asumate de România potrivit dreptului internaţional.

 

Țara noastră a devenit membră cu drepturi depline a Consiliului Europei din 1993, iar în anul următor a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenția EDO) şi Protocoalele adiţionale.

 

Potrivit art. 11 din Constituția României „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţiile contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.” Ca atare, un tratat care a fost ratificat de țara noastră devine parte integrantă a sistemului nostru de drept. Mai mult, în ceea ce privește drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 20 din Constituţia României prevede că acestea vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Așadar, legiuitorul constituant afirmă clar primatul dreptului internaţional asupra legii interne atunci când obiectul unui eventual „conflict de legi” se referă la drepturile omului.  

 

Pe cale de consecință, în virtutea acestor prevederi constituționale, cetățeanul are dreptul de a invoca dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de a acţiona în temeiul acestora în faţa instanţelor naţionale. Pe de altă parte, judecătorul naţional are obligația să soluționeze cauza şi prin raportare la aceste norme și la jurisprudența Curții care este considerată izvor de drept.

Având în vedere acest raport dintre dreptul național și dreptul internațional, în contextul situaţiei generate de răspândirea COVID-19, autoritățile  române au decis activarea art. 15 al Convenției EDO prin care se acordă statelor contractante, în circumstanțe excepționale, posibilitatea de a deroga, în mod limitat și supravegheat, de la obligațiile lor de asigurare a anumitor drepturi și libertăți conform Convenției.

 

Până în acest moment, alături de România, alte șase state membre ale Consiliului Europei, respectiv Albania, Georgia, Estonia, Moldova, Armenia și Letonia au făcut aplicarea articolului 15 din Convenție.

 

Din punctul nostru de vedere, dacă România nu lua decizia de a deroga de la Convenția EDO, măsura restrângerii exercițiului unor drepturi luată în mod excepțional pe perioda stării de urgență nu își mai atingea scopul. Este evident că o asemenea măsură este mai puțin favorabilă față de dispozițiile Convenției care s-ar fi aplicat, în lipsa derogării, cu prioritate față de legile naționale, care ar fi rămas astfel fără efecte. Pentru aceste considerente, apreciem că activarea art. 15 al Convenției a constituit o necesitate în cazul țării noastre.

 

Derogarea se dovedește a fi necesară și pentru că în situația în care măsurile de urgență sunt conferite prin norme legale obișnuite există riscul ca aceste măsuri luate și, mai ales,  puterile extinse ale autorităților să devină permanente, chiar și după încheierea stării de urgență. Regimul de derogare atenuează aceste riscuri, stabilind puteri excepționale doar temporar, pentru situații excepționale [4].

 

3. Ce prevede art. 15 al Convenției Europene a Drepturilor Omului?

 

Potrivit dispozițiilor alin. 1 al acestui articol, în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de prezenta Convenție, în măsura strictă în care situația o impune și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional. De asemenea, alineatul 2 al articolului 15 prevede că nu este posibilă derogarea cu privire la dreptul la viaţă (art. 2 din Convenţie), interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante (art. 3 din Convenţie), interzicerea sclaviei (art. 4 par. 1 din Convenţie), regula nulla poena sine lege (art. 7 din Convenţie), abolirea pedepsei cu moartea (Protocoalele nr. 6 şi 13 la Convenţie) şi regula non bis in idem (art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie). Din aceste prevederi rezultă faptul că pentru activarea acestui articol trebuie îndeplinite cumulativ o serie de condiții de fond, respectiv:

• existența fie a unui război, fie a unui alt pericol public ce amenință viața națiunii
• derogarea de la obligațiile prevăzute de Convenție poate să intervină numai în măsura strictă în care situația o impune
• măsurile luate nu fie în contradicție cu alte obligații ale statului care decurg din dreptul internațional.

 

Referitor la prima condiție, menționăm că încadrarea unei situații în cuprinsul noțiunii de „pericol public ce amenință viața națiunii” este lăsată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la aprecierea autorităților naționale. Însă, aceasta nu înseamnă că în cazul în care Curtea este sesizată cu o plângere privind încălcarea unui drept garantat de Convenție, aceasta nu are posibilitatea de a înlătura o astfel de apreciere. Categoric, are această posibilitate, iar din jurisprudența sa anterioară [5] rezultă clar acest lucru. 

 

Considerăm că situația actuală din țara noastră generată de pandemia Covid-19 se încadrează în definiția dată de Curte, așadar prima condiție a existenței unei amenințări grave pentru sănătatea publică și care amenință viața națiunii este îndeplinită. Restricțiile impuse până acum asupra unor drepturi sunt justificate, au o bază legală, după cum s-a arătat mai sus, sunt strict necesare, sunt bazate pe dovezi științifice, sunt proporționale cu situația care le-a impus și au o durată limitată. Nu au fost sesizate până în acest moment situații de aplicare arbitrară sau discriminatorie și nici situații de atingere a demnității umane [6].

 

Dincolo de aceste cerințe de fond, art. 15 alin. 3 din Convenție impune o serie de cerințe legate de procedură, stabilind obligația statelor care exercită acest drept de derogare de a îl informa pe deplin pe Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate, cu privire la motivele care le-au determinat să le ia, precum și cu privire la data la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi dispoziţiile Convenţiei devin din nou deplin aplicabile.

 

În ceea ce privește România, apreciem că aceste condiții de procedură au fost îndeplinite. Țara noastră a notificat Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la instaurarea stării de urgență pe teritoriul țării pentru o perioadă de 30 de zile și apoi cu privire la prelungirea acesteia. S-a solicitat ca Nota verbală comunicată să fie considerată o notificare în sensul articolului 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și au fost transmise și traduceri ale celor două Decrete ale Președintelui (Decretul Președintelui României nr. 195/16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și Decretul Președintelui României nr. 240/14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României).  Totodată, au fost indicate măsurile de aplicare imediată ori graduală, instituite prin Decrete și faptul că sunt absolut necesare pentru a limita răspândirea virusului SARS-CoV-2 și a proteja sănătatea publică [7].

 

Îndeplinirea acestor condiții procedurale prezintă importanță pentru că din acestea, în parte, Curtea va extrage în ipoteza în care va fi sesizată, informațile necesare astfel încât să stabilească dacă un stat și-a îndeplinit într-adevăr obligațiile de fond în temeiul articolului 15 alineatul (1).

 

Concluzii

 

Activarea de către România a dispozițiilor art. 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie înțeleasă ca o înlăturare totală a garanțiilor Convenției și a oricărui control cu privire la respectarea drepturilor fundamentale și nici nu poate fi considerată o sustragere de la dispozițiile acesteia. Chiar dacă sunt atenuate de starea de urgență, garanțiile statului de drept nu sunt dezactivate. „A deroga” nu înseamnă a „încălca”! Respectarea democrației, a statului de drept și a drepturilor și libertăților fundamentale sunt esențiale. Derogarea de la Convenție este temporară și nu înseamnă că România nu va mai răspunde în fața Curții de la Strasbourg dacă încalcă drepturile cetățenilor ei în toată această perioadă.

 

În final, precizăm că ne-am exprimat un simplu punct de vedere care va fi confirmat sau infirmat de viitoarele hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului în ipoteza în care aceasta va fi pusă în situația de a analiza dacă măsura de derogare de la obligațiile Convenției, luată de statul român în această perioadă, a fost întemeiată sau nu.

 

Referințe bibliografice

 

[1] Nicolas Hervieu, État d’urgence et CEDH: de la résilience des droits de l’homme, disponibil online pe https://www.dalloz-actualite.fr/chronique/etat-d-urgence-et-cedh-de-resilience-des-droits-de-l-homme#.XpgstMgzZPY.

[2] Niall Coghlan, Rights in a time of quarantine – an extended look, disponibil online pe https://ukhumanrightsblog.com/2020/03/17/rights-in-a-time-of-quarantine-niall-coghlan/.

[3] Pentru o prezentare pe larg a subiectului, a se vedea: R. Duminică, Derogarea de la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în contextul pandemiei de coronavirus, Revista Universul Juridic nr. 5/2020 (în curs de publicare).

[4] A se vedea pentru aceeași opinie: Alan Greene, States should declare a State of Emergency using Article 15 ECHR to confront the Coronavirus Pandemic, disponibil online pe https://strasbourgobservers.com/2020/04/01/states-should-declare-a-state-of-emergency-using-article-15-echr-to-confront-the-coronavirus-pandemic/;

[5] CEDO, Hotărârea pronunțată în Cauza Danemarca, Norvegia, Suedia și Olanda împotriva Greciei, 5 noiembrie 1969.

[6] A se vedea Raportul întocmit de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, disponibil online pe https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/romania-report-covid-19-april-2020_en.pdf.

[7] https://rm.coe.int/09000016809e3761.

 

Legislație relevantă

 

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Constituția României, republicată

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările și completările ulterioare

Decretul Președintelui României nr. 195/16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României (Monitorul Oficial al României nr. 212 din 16 martie 2020).